A Tell-Tale Penis/Cultissimul Pişti

From the table of my memory

I’ll wipe away all trivial fond records,

All saws of books, all forms, all pressures past

That youth and observation copied there.

– Hamlet, I: v. 98

Ovidiu şi Bogdan îl dezgropaseră în 1997 pe Pişti un craniu de mort cu păr răsfirat asemănător paznicului scheletic din serialul Tales from the Crypt  din anii ’90 de la ProTV . Îmi aduc bine aminte de păţania din Cimitirul Izvor pentru că se întâmpla chiar cu o zi înainte de funesta teză de fizică atunci când Ovidiu care credea că are puteri paranormale ne luase cu el seara în cimitir  ca să ne arate cum se face un adevărat voodoo doamnei Felicia diriginta noastră de fizică la un mormânt nou-nouţ şi finuţ care avea să se transforme pentru toţi mai târziu într-un adevărat cotoşmăresc patafizic şi alte câteva corigenţe pe trimestru. Şi nici până astăzi n-am înţeles eu prea bine dacă ce ne mâna cu biciul de la spate pe tustrei spre cimitir atunci se datora mişcării rapide a hormonilor din sânge sau a curenţilor malefici ce ne dădeau târcoale  datorită mişcării rapide a ochilor la comanda liderului nostru. Un lucru e cert, că Ovidiu care se făcuse  un tinerel frumos şi  începuse deja să-şi ia limba în gură cu fetele avea nevoie urgentă de un mormânt proaspăt pe care tot el îl reperase într-o seară în persoana de curând decedatului Vasilescu Ion. Adevărul adevărat este că ne cam tremurau la toţi chiloţii de frică  deşi e puţin bizar şi straniu din moment ce nici unul dintre noi nu văzuse sub pământ  vreodată tolănit vreun cadavru adevărat, dar asta doar Dumnezeu o ştie care e peste tot şi-n toate şi asta din întortocheri şi motive diferite. Dacă tremuram cu toţii iar dacă lui Ovidiu şi Bogdan de frică, iar mie de râs, bătrânului drept Vasilescu Ion poate tocmai din faptul că era călcat în picioare de trei adolescenţi nedrepţi exact la o zi distanţă de la trecerea sa din stadiul biped în lumea spectrală. Sunt mort, deci exist, ar spune Descartes. Sau, cum ne-ar reaminti filozoful Platon, omul e un animal biped şi fără pene. În fine. Cimitirul Izvorul Nou din cartierul bucureştean Dristor purta parcă un nume predestinat explorării şi se bucura încă pe atunci de garduri solide şi pietrificate şi de o vegetaţie luxuriantă şi exotică în care te puteai pierde cu uşurinţă atât de lumina amurgului cât şi de pasodoble al gardianului şontoroc pe care de altfel nici nu-l văzusem în acea seară şi asta numai în cazul în care acesta ar fi existat cu adevărat în carne şi oase aşa cum se menţionează la catastiful din ghereta paznicului cerber cum că ar fi trebuit să fie la post în orice situaţie şi nu tolănit pe undeva la adăpost şi ferit de profanatori şi tâlhari. Ca să ajungem în inima cimitirului m-am căţărat cu dificultate după cei doi tovarăşi ai mei împunşi de cap şi de la spate de misterioasele şi teribilele forţe ale telekineticii şi ocultului, augumentate şi ele la corp şi formă de paraliteratura uberparanormală de bazar din haoticii ani ’90. Desigur, mulţi dintre noi, oameni serioşi nu îşi mai amintesc nimic astăzi sau neagă răspicat toate fenomenele întâmplate, iar unii nici măcar nu îşi vor aminti vreodată că astfel de lucruri neverosimile s-au întâmplat în realitate ei fiind morţi de mult cum e şi cazul decedatului cel drept Vasilescu Ion.

Mormântul proaspăt aşternut avea la capătul său un pat de flori încârligate şi o cruce de lemn de culoarea icterului în faţa căreia ne adunasem tustrei cu feţele de morgă pentru ca Ovi să oficieze în taină şi în mare secret ritualul  satanic pentru doamna Felicia diriginta noastră de fizică. Treaba era simplă şi suna cam aşa. Dacă ceremonia decurge cum trebuie şi reuşeşte atunci Felicia avea să moară dis de dimineaţă  chiar în ziua următoare. În plus, susţinea Ovi, trebuia să moară în chinuri grele şi asta pentru teroarea  robesperiană la care ne supunea cu plăcere şi sadism de vreun an  încoace atunci când ne ghilotina la tablă în grup şi de fiecare dată cam pe aceiaşi.  Mda. Fără îndoială şi răgaz, Felicia urma să meargă mai departe. Cel puţin capul.  Se vede treaba de altfel  că în capul doliocefal al lui Ovi căzuse de-a binelea un adevărat măr de-al lui Sir Newton care îl luminase în asemenea hal de bine încât reuşea să privească halucinant toate fenomenele minţii sale perfect incoerente din punct de vedere fizic şi logic  amplificând şi extrăgând concluzii perfect ştiinţifice iar nelăsând nimic la voia hazardului, al neprăvăzutului sau al mişcărilor browniene. Pe scurt, alchimistul nostru de serviciu devenise un adevărat fanatic într-ale voodului şi al satanismului de cartier. Şi iată că viaţa e cabaretul neantului, ne spune un alt poet şi mistic francez. În fine. Pentru că Bogdan era adjunctul de voodoo people magic people şi pentru că purta porecla de căţel Patrocle şi îl urma pe Ovidiu cam peste tot gudurându-se pe lângă el tot atât de mult în păreri cât şi în realitate era tras de un lasou dominant în sfoară invizibilă. De altfel, e un lucru perfect demonstrat atât de natură cât şi de ştiinţele vieţii şi ale biologiei că Masculul Alfa şi datorită dezvoltării precockcitus a aparatului fizic corporal şi al caracterelor secundare diavoleşti bărbiţă capitonată şi voce gravă se bucură genetic de multe limbi şi întâietate elastică atât din partea femelelor buimace şi zăpăcite dar şi de partea mai supusă şi moale a adjunctului lingău din regnul animal şi social. Cum îi plăcea lui să spună, în glumă zornăind câţiva orţi de cincizeci de bani din buzunar, cunoştea fiecare suflet din acel loc.

Judecând însă după ce făceam noi acum nu se putea deduce cu exactitate că locul de extragere sau de extracţie era aşa populat pe cât l-ar fi arătat registrul cimitirului.  Săpăturile nu erau anevoioase şi asta ne zorea înainte. Pământul proaspăt afânat cu care fusese umplută în gură groapa cu doar câteva ore mai înainte  – cu certificat de garanţie pe o perioadă determinată până la Judecata de Apoi, conform regulilor de protecţie ale consumatorilor europeni şi ale canibalilor urbani – nu opunea  prea mare rezistenţă forţelor oculte şi curând a fost scos cu ghearele afară. Nu la fel de uşor le-a fost lui Ovidiu şi Bogdan să-l scoată pe Pişti din lăcaşul său cultissim. Dar şi asta s-a rezolvat cu brio. De altfel  Bogdan, care primea pentru asta şi un os în plus, a deşurubat cu mare grijă capacul cavoului şi l-a sprijint într-o doară pe o cruce masivă de beton, expunând în faţa ochilor noştri holbaţi de uimire corpul celui drept tras prin cordelină, îmbărcat în pantaloni de doc trei sferturi, ghiul de ghul şi cămaşă albă apretată. Aerul pocni din încheieturi, timpul se comprimă în flăcări, o limbă psalmodică răsună în atmosferă, pârâitul unui fulger brăzdă cimitirul şi zgudui din temelii sicriul dezvelit în vreme ce prea-dreptul Vasilescu Ion se ridică din tenişi direct în capul picioarele. Ecce Homo! Fugirăm cu toţii îngroziţi, fiecare în altă direcţie ca trei pietre de mormânt făcute practic să danseze de un dirijor nevăzut. Pentru nimic în lume niciunul dintre noi nu s-ar fi lăsat convins de cineva să se întoarcă, fie el bătrân simpatic cu ort la ochi, tenişi Converse şi cămaşă de hipster albă înflorată tocmai resurectat ca revenant.  (E drept că afară se făcuse şi frig, ba chiar dacă îmi mai aduc aminte bine urma şi un meci de fotbal la televizor).  Dar Pişti era făcut din altă plămadă.

A doua zi ne-am întâlnit la şcoală cu toţii palizi şi traşi la faţă din pricina neliniştii de peste noapte dar şi cu groaza aventurii clocotindu-ne încă în hormonii din sânge.  Ne-am dus tustrei în spatele liceului unde, lângă sala de disecţii şi teatru, am văzut tras lângă poartă un dric de culoare roz ce se asorta bine cu noile unghii ale lui Ovi. Foarte arty aş putea spune astăzi retrospectiv, atât în anamneză cât şi în introspecție. Am intrat în sală cu gândul la Francis Bacon. Sunătoare și Serotonină.  Doar Pişti stătea neliniştit pe o banchetă din spate şi, la fel ca şi prinţul Hamlet, tolănit în îndulgenţă şi obscuritate, ciocnindu-se şi clocindu-se în gânduri. Se ridică rânjind, tot numai ochi şi dinţi.

– Stăpâne, tată, spuse el, am ucis, chiar înainte să se prăbuşească definitiv pe canapea în gol şi uitare.

Alas, poor Pişti!

Goală şi întinsă pe o masă lungă de tablă zăcea trupul Feliciei cu capul mânjit de sânge şi noroi de la o lovitură de lopată bine plasată la baza frumosului ei gât de cobe şi Ioană d’Arc. Ce imagine incredibilă şi în acelaşti timp şi formidabilă! Ne-am frecat cu toţii la ochi, băgându-ne unul în celălalt şi nevenindu-ne să ne credem simţurilor şi orbitelor că o astfel de grozăvie e posibilă. Se vede treaba că Pişti îşi cam făcuse datoria. Brusc, am început să ţipăm de frică şi am fugit tustrei împleticindu-ne  spre scări. Am intrat în clasă cu suflul vieţii întretăiat de groază şi oroare. Ne-am aşezat surescitaţi în băncile goale şi am aşteptat cuminţi continuarea, în eter transportaţi într-o stare emoţională dizarmonică de ordin pasiv-agresivă. Un bărbat palid la catedră cu o zvâcnitură neobişnuită şi intermitentă în partea superioară a pleoapei stângi se adresa clasei pe un ton tărăgănat şi vesel.  Pe tablă în partea stângă  scrijelind materia dură colcăind de spirite se găseau răstignite 13 caractere de mână gotice cu litere roşii de cretă osuară puternic radonizate  – Vasilescu Ion – profesor de fizică.

V-am spus eu, Mesire,  zise Ovi cu glas de profet paranormal într-o scurtă pauză de la trecerea de fereastră dintre ora de fizică şi cursul de pedichiură de după-amiază, că doar recitarea multistratificată din Cartea Tibetană a Morţilor scăpată de sub orice control uman va produce cele mai mari grozăvii posibile în secolul XXI.

Advertisements

One thought on “A Tell-Tale Penis/Cultissimul Pişti

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s