La Răsărit de Edenia

Bucureşti. 45 de grade. 1 000 000 de aparate de aer condiţionat funcţionând la ralanti. 1 000 000 de balcoane cu faţa spre soare. Eseu despre datele imediate ale conştiinţei.

Totul este congelat în acest oraş, până şi sămănătorismul său visător, care nu este unul al spaţiului, ci o geometrie termală, cea a blocurilor ghizduri – iar congelarea timpului este chiar mai acută în căldura amiezii. Este de-a dreptul reconfortantă pentru psihic prezenţa tactilă a acestor ruine, suspendarea lor, umbrele care se întorc din vacanţă, cotidianul lor. Fericită alăturare a banalităţii unei plimbări şi a imanenţei unui alt timp, a unei alte clipe, unice, care a fost cea a catastrofei,

Implozia. 

Prezenţa ucigaşă, dar abolită, a Bucureştiului neon-sămănătorist, cu sarcofagarea alveolelor de beton pastelate, parcărilor labirintice şi interioare este cea care dă străzilor luminate de soare, farmecul halucinaţiei – iluzia de a fi aici şi acum, în ajunul erupţiei şi, în acelaşi timp, reînviat printr-un miracol al nostalgiei,două mii de ani mai târziu, după parcări şi malluri, în imanenţa unei vieţi anterioare.

Puţine sunt locurile care să lase o asemenea impresie de neliniştitoare stranietate. Se simte toată căldura morţii, mai vie prin semnele fosile şi fugitive ale vieţii cotidiene: directori de vânzări şi dezvoltare şi copii cu ghiozdane, urmele roţii în smoală, sfârşeala corporală la nivelul sol-aerului, suflul şuierat al aerului condiţionat în aeratoare, eroarea Smart-phone-ului la conexiunea Facebook, icoana congelată a unei porţi de biserică întredeschise, pliul unei băscuţe căzute învăluită în măruntaiele tramvaiului.

Nici o istorie nu se interpune între lucruri şi noi, acea istorie care face prestigiul cercetărilor antropologice urbane şi deliciul albumelor de familie. Nici socialul şi nici rezonabilul nu sunt esenţiale la Bucureşti, ci acea intimitate fatală a lucrurilor şi fascinaţia instantaneităţii lor, gratificarea egoului, Iubiţi-Mă! ca un simulacru perfect al propriei noastre morţi.

Bucureşti este, aşadar un fel de Qatar şi scenă primitivă, acelaşi vertij al unei dimensiuni lipsă, cea a timpului – aceeaşi halucinaţie a unei dimensiuni în plus, cea a transparenţei celor mai mărunte detalii, ca şi viziunea unor vaporaşe scufundate de vii  pe fundul unor lacuri artificiale pe deasupra cărora ai trece doar cu aparatul digital şi telegondola. Acesta este efectul mental al catastrofei, al verii pe oliţă, în parcurile malthusian bucureştene, între George Coşbuc şi Noua Obiectivitate, China populară şi Japonia după tsunami, a opri lucrurile înainte ca ele să se fi sfârşit şi a le menţine astfel într-o suspensie a apariţiei lor.

Bucureştiul, din nou distrus de un cutremur. Ce se întâmplă cu această paleontologie canină care se înverşunează împotriva ruinelor?

Ce este o ruină, dacă e nevoie ca ea să fie din nou dărâmată şi îngropată, ca o carieră întreruptă în floarea vârstei, a unei fete ambiţioase, mai mult decât frumoasă, cu rol de conducere, prăbuşindu-se în abis de la înălţimea penthouse-ului? Ironie infinită a Şeherezadei – ea aşteaptă în taină ca lucrurile, chiar şi ruinele, să-şi recâştige frumuseţea şi sensul pentru a se abate iarăşi asupra lor.  Bloculeţele Lego, acvatice şi dioramice, această prezenţă maternă şi liniştitoare, fremătând de viaţă marină, printr-o instantaneitate auratică şi labirintică, destinul este cel care dă farmec Bucureştiului. 

Prin diluviune, scurtcircuitul nocturn al aparatelor de aer condiţionat, bezna zgârie norilor şi a cartierelor dormitor, întoarcerea în Mama Noapte, ca nore pentru mama, a fost una reuşită. Ultimul seism este cu mult mai problematic. El pare să se supună acelei reguli de dedublare a evenimentelor în scopul unui efect parodic. Repetare deplorabilă a marii premiere. A Doua Venire: Centrul Vechi al Bucureştiului ca Vezuviu. Donald J. Trump – Nu renunţa niciodată! Ciclul actorului emaciat devenit paiaţă. Ridul insurmontabil de telenovelă. Mallul metamorfozat într-o vară polară. Dar poate că în toate acestea există şi un alt sens – poate că tocmai am fost avertizaţi că timpurile nu mai aparţin aparenţelor şi reprezentării, speculaţiilor şi hubrisului, jocurilor morţii şi ale eternităţii,economiei sociale sau de piaţă, ci micilor evenimente fractale şi dispariţiilor lente prin alunecări progresive, fără de perspectiva zilei de mâine, căci, de acum, noul destin şterge chiar şi urmele.

Aceasta ne introduce în era orizontală a evenimentelor fără consecinţe, ultimul act de simulare fiind pus în scenă de natura însăşi într-o strălucire de parodie, cât o lovitură de stat democratică.

Note  

1. The Stranglers- Golden Brown  

2. R.E.M. – It’s the End of the World as We Know It

3. Jean Baudrillard – Dispariţia Lumii Reale

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s