Curenţi în şuvoiul genelor

Motto: Cerul şi pământul sunt neîndurătoare şi tratează miriadele de creaturi ca pe nişte câini de paie. (LAO TZU)

Ideea că omenirea poate fi responsabilă de destinul său are sens doar dacă i se atribuie speciei conştiinţă şi scop; însă descoperirea lui Darwin a rătat că speciile sunt ca nişte curenţi în şuvoiul genelor. Ideea că umanitatea îşi poate crea viitorul presupunem să facem abstracţie de acest adevăr.

Teoria darwinistă ne arată că interesul pentru adevăr nu este esenţial pentru supravieţuire sau reproducere. Cel mai adesea, este chiar un dezavantaj. Disimularea este o caracteristică a primatelor şi păsărilor. După cum observă Heinrich, corbii se prefac că ascund proviziile de hrană într-un anumit loc, ducându-le de fapt, pe ascuns, în altul. Psihologii evoluţionişti au arătat că disimularea este frecventă în comunicarea dintre animale. În cazul oamenilor, cei mai buni mincinoşi sunt cei care se mint pe ei înşişi: “ne minţim pe noi înşine ca să-i putem minţi pe ceilalţi”, spune Wright. Îndrăgostitul care promite fidelitate eternă va fi crezut mai uşor dacă el însuşi crede ceea ce spune; asta nu înseamnă însă că îşi va ţine mai uşor promisiunea. În jocul împrerecherii, capacitatea dezvoltată de autoînşelare este un avantaj. La fel este în politică şi în multe alte domenii.

Dacă lucrurile stau aşa, atunci concepţia conform căreia acumulările de false credinţe – memele inferioare – vor fi eliminate în urma selecţiei naturale – este probabil o concepţie greşită. Adevărul nu are nici un avantaj evolutiv sistematic asupra erorii. Dimpotrivă, evoluţia “va face o selecţie, într-o anumită măsură înşelătoare folosindu-se de unele realităţi şi surse neconştientizate, pentru a nu divulga – prin subtilitatea semnelor cunoaşterii de sine – practicarea autoînşelării”. După cum arată Trivers, evoluţia favorizează erorile, dacă acestea sunt utile: “concepţia convenţională că selecţia naturală favorizează sistemele nervoase care creează o mai clară imagine a lumii este o viziune foarte naivă a evoluţiei mentale.”

În lupta pentru supravieţuire, căutarea adevărului este un capriciu, dacă nu cumva este o neputinţă:

“doar oamenii nefericiţi caută adevărul

Omul este ca celelate animale, vrea hrană, succes şi femei, nu adevăr. Doar că mintea

Chinuită de frământări şi-a pierdut speranţa în fericire; atunci începe să-şi urască viaţa ca o cuşcă şi caută altceva.”

Scopul principal al ştiinţei nu va fi niciodată acela de a căuta adevărul sau de a schimba viaţa oamenilor. Modul în care vor fi folosite cunoştinţele va fi mereu la fel de schimbător şi înşelător ca oamenii înşişi, pentru că ei folosesc ceea ce ştiu pentru a-şi satisface nevoile imediate – chiar dacă asta le poate aduce pieirea. Istoria nu se naşte din lupta pentru autoconservare, aşa cum îşi imagina sau îşi dorea să creadă Hobbes. În viaţa de zi cu zi, oamenii se agită să obţină profit sau să-şi evalueze pierderile. Când vremurile sunt tulburi, îşi protejează urmaşii, se răzbună pe duşmani sau pur şi simplu dau frâu liber sentimentelor.

Acestea sunt greşeli care nu pot fi îndreptate. Ştiinţa nu poate fi folosită ca să remodeleze omenirea, dându-i o structură mai raţională. Orice model nou al omenirii nu va face altceva decât să reproducă imperfecţiunile bine-cunoscute ale creatorilor săi.

Ar fi anormal să presupunem că ştiinţa poate aduce raţiunea într-o lume iraţională, când singurul lucru pe îl poate face este să dea o altă formă nebuniei cu care ne-am obişnuit. Acestea nu sunt doar concluziile istoriei. Concluzia analizei ştiinţifice este că oamenii nu pot fi decât iraţionali. În mod curios însă, puţin raţionalişti sunt pregătiţi să accepte această concluzie.

(John Gray – Câini de paie: gânduri despre oameni şi alte animale)

Întoarcerea 

Încercarea de a afla sensul vieţii ar putea fi o terapie utilă, dar nu are nimic de a face cu viaţa spiritului. Viaţa spirituală nu este o căutare a sensului, ci eliberarea de el.

Platon credea că sfârşitul vieţii înseamnă contemplare. Acţiunea avea valoare doar dacă făcea posibilă contemplarea; dar contemplarea însemna comuniunea cu o idee umană. Asemenea multor gânditori mistici, Platon vedea lumea cunoscută prin intermediul simţurilor ca un tărâm al umbrelor. Valorile erau realităţile finale. Prin contemplare, Platon căuta comuniunea cu valoarea supremă – Binele. Pentru Platon, ca şi pentru creştinii care i-au urmat, realitatea şi Binele erau unul şi acelaşi lucru. Dar Binele este un substitut al speranţei şi dorinţei, nu adevărul din lucruri. Valorile sunt doar nişte nevoi umane, sau nevoile altor animale, transformate în abstracţiuni. Nu au nici o realitate în ele însele, potrivit lui George Santayana:

“Toate animalele sunt înzestrate cu un sistem intern care le ajută să deosebească binele de rău, de vreme ce existenţa şi starea lor de bine sunt favorizate de anumite împrejurări şi fapte, şi defavorizate de altele. Autocunoaşterea şi, alături de ea, o anumită experienţă de viaţă vor putea stabili setul socratic de valori fireşti şi inevitabile pentru orice persoană, în orice societate. Fiecare societate va înţelege – mai mult sau mai puţin – aceste valori, în raport cu inteligenţa membrilor săi, şi le va putea apăra, în raport cu vitalitatea lor. Dar cine ar putea visa că viaţa spirituală este câtuşi de puţin preocupată să apere aceste valori umane mărginite, sau să creadă că sunt ceva divin, sau menit să domine lumea pentru totdeauna?”

Prin post, concentrare şi rugăciune, misticii părăsesc lumea schimbătoare a simţurilor, ca să pătrundă într-o realitate din afra timpului. Se întâmplă destul de des să găsească ceea ce caută – dar este doar un joc de umbre, un arabesc al propriilor nelinişti, proiectat pe un ecran interior. Sfârşesc precum au început, înţepeniţi într-un timp propriu al amintirilor şi regretelor.

În timpurile moderne, năzuinţa spre nemurire a misticilor este exprimată printr-un cult al activităţii neîntrerupte. Progres infinit… plictiseală infinită. Ce poate fi mai jalnic decât perfecţiunea omenirii? Ideea de progres nu este altceva decât un vis al nemuririi, cu accente tehno-futuriste. Normalitatea n-o găsim nici aici, nici în eternităţile învechite ale misticilor.

Alte animale nu tânjesc după viaţa fără de moarte. Ele deja au parte de ea. Chiar şi un tigru ţinut în cuşcă îşi petrece pe jumătate în afara timpului. Oamenii nu sunt capabili să intre în acea clipă fără sfârşit. Vor putea să fie păsuiţi de timp doar atunci când – asemenea lui Odiseu, care a refuzat viaţa fără sfârşit oferită de Calypso, pe o insulă fermecată, ca să se întoarcă în iubita lui ţară – nu vor mai visa nemurirea.

Contemplarea nu este acea pace conştientă a misticilor, ea înseamnă să te laşi în voia clipelor ce nu se mai întorc nicicând. Când ne depărtăm de năzuinţele noastre omeneşti, ne întoarcem de fapt la tot ce este pieritor. Nu speranţele morale sau visele mistice, ci faptele nejustificate sunt adevăratele obiecte ale contemplării.

Doar să priveşti 

Alte animale nu au nevoie de un scop în viaţă. În mod paradoxal, animalul uman nu poate trăi fără un scop. N-am putea oare să ne gândim că scopul vieţii este pur şi simplu acela de a privi? 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s