Lasă-mă să te Lassie!


Michelle Williams e Wendy. Mid-20s, early thirties. Contextul – sfârşitul guvernării W. Bush. Wendy se îndreaptă spre Alaska cu Lucy, labradorul ei. Are la ea vreo 500 de dolari şi un hârb de maşină Honda. America pare un loc dezolant şi pustiu. Undeva în Oregon. Wendy o pierde pe Lucy. Un road trip ratat. Să fie Canada visul american din recesiune? Declinul Occidentului? Anomie şi alienare? Să nu ne pripim cu inconştientul liberal sau cu şarjele contextuale ale materialismului cultural. (Wendy şi Lucy e o pălărie prea mare pentru interpretările reducţioniste din sociologia şi psihanaliza filmului). The Waste Land, cum ar zice cartografiat T.S. Eliot, referindu-se în treacăt şi la Anglia. Ca să te opreşti cum se cuvine în faţa lui Wendy şi Lucy trebuie să-ţi aduci aminte de când erai copil, la primele amintiri-ecran, să te gândeşti la Lassie, la primele lucruri înconjurătoare din viaţa ta. (Boo hoo, Dr. Freud, Thank you, Dr. Jung). Îţi mai aduci aminte? Primele culori, primele mirosuri, desfacerea ombilicului, caleidoscopul de vederi colorate. Încearcă. Miroase a cuib de păsări şi puf la subraţ. Pasărea Foehnix. Nu renunţa. Vânt căldicel. Păr, păr peste tot. (Doesn’t smell funny? It turns me on). Gândeşte-te la orez cu lapte, la băiatul din vecini sau la părul miţos al colegei de bancă. Maimuţică. Gândeşte-te la primele percepţii dincoace de fixarea conceptului. Scorbură e prima imagine ce-mi vine acum în minte. Umedă şi sângerândă. Imaginează-ţi că intrarea asta te strigă pe tine ca să-i umpli golul. Uman şi trist. Impresionist şi viu în egală măsură. Pomegranată. Ca o haikuială de Ozu. Dezântrupează-te în vizuină. Al doilea film zen-minimalist semnat Kelly Reichardt pe o structură road movie post-Old Joy. E şi bătrânul Will Oldham în el. Mai puţin filozof dar ceva mai plutitor. Paşnic şi atmosferic. Povestea empatică şi cu speranţă pentru Wendy şi Lucy. Posibilitatea unei insule. O membrană de celuloid cinematică şi deopotrivă transientă. Noul Cinematograf Independent American.  Posibilitatea speranţei. O felie de viaţă peripatetică şi reală. Partea conectării marş la McLuhan dinspre Henry David Thoreau. (Uhm, I’m sorry, Lassie. Did I rant much?).  

Kelly Reichardt, Wendy and Lucy, USA, 2008.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s