Beaudelaire, sub fustele Răului

Ca orice activitate, poezia poate fi privită din perspectivă economică. La fel morala, în acelaşi timp cu poezia. Baudelaire, prin viaţa sa, prin reflecţiile sale nefericite, a pus, în mod solidar, în aceste domenii problema crucială.

“…pentru a rezuma, mi s-a demonstrat în această săptămână că aş putea realmente câştiga bani, iar prin strădanie şi susţinere, mulţi bani. Însă dezordinile antecedente, un necaz ce nu se mai sfârşeşte, un nou deficit ce trebuie acoperit, scăderea energiei faţă de micile tracasări, în fine, pentru a spune totul, aplecarea mea spre visare, au anulat totul.”

Este posibil doar să se spună că înclină spre respingerea formei sale transcendente: în fapt, ceea ce are câştig de cauză la el este refuzul de a munci, iar prin aceasta de a fi satisfăcut; el nu menţine deasupra lui transcendenţa obligaţiei decât pentru a accentua valoara unui refuz şi pentru a încerca cu mai multă forţă atracţia angoasată a unei vieţi nesatisfăcătoare.

Luat în ansamblu, răspunsul lui Baudelaire este ciudat. Pe de o parte, notele sale sunt pline de hotărârea de a munci, dar viaţa i-a fost un lung refuz al activităţii productive. […] De unde şi viaţa a chinuită de dandy avid de muncă, amarnic împotmolit într-o lenevire inutilă. Chiar scrie: “A fi un om folositor mi s-a părut întotdeauna ceva foarte hidos.”

Sensul deplin al unui poem de Baudelaire nu este dat de erorile sale, ci de aşteptarea istorică – în general – determinată la care aceste “erori” au răspuns. Lumea, societatea în sânul căreia poetul a scris Florile Răului, a trebuit ea însăşi, depăşind instanţa individuală, să răspundă la cele două postulări simultane care cer omeneşte decizia: ca şi individul, societatea este chemată să aleagă între grija faţă de viitor şi cea a clipei prezente. Esenţialmente, societatea se întemeiază pe slăbiciunea indivizilor, pe care forţa i-o compensează: într-un anume sens, ea este ceea ce nu este individul, legată mai întâi de primatul viitorului. Însă ea nu poate nega prezentul şi îi lasă o parte în privinţa căreia decizia nu este în mod absolut dată. Este situaţia sărbătorilor la care sacrificiul reprezintă momentul greu. Sacrificiul concentrează atenţia asupra cheltuielii, în contul clipei prezente, a resurselor pe care în principiu grija faţă de ziua de mâine cerea să fie păstrate. Dar societatea Florilor Răului nu mai este acea societate ambiguă care, menţinând bine stabilit primatul viitorului, lăsa specia sacrului (de altfel, deghizat, camuflat în valoare de viitor, în obiect transcendent, etern, în fundament imuabil al Binelui) întâietatea nominală a prezentului. Este societatea capitalistă în plin avânt, rezervând cea mai mare parte posibilă din produsele muncii pentru dezvoltarea mijloacelor de producţie.

Poziţia romantică a individului este o poziţie mai consecventă la prima vedere: individul se împotriveşte mai întâi constrângerii sociale ca existenţă visătoare, pasională şi rebelă faţă de disciplină. Însă exigenţa individului sensibil nu este consistentă: nu are puterea puternica şi durabila coerenţă a unei morale religioase sau a codului de onoare al unei caste. Singurul element constant al indivizilor se află în interesul pentru o sumă de resurse crescânde pe care întreprinderile capitaliste au din plin posibilitatea să le satisfacă.

Refuzul lui Charles Baudelaire este refuzul cel mai adânc, întrucât nu constituie întru nimic afirmarea unui principiu opus. El exprimă doar starea sufletească fără ieşire a poetului, în ceea ce are ea neapărat, imposibil.

Putem defini într-adevăr  poeticul, drept analog al misticului lui Cassirer, al primitivului lui Lévi-Bruhl; al puerilului lui Piaget, printr-un raport de participare a subiectului la obiect. Participarea este actuală: nu avem cum să o determinăm prin raportare la un viitor scontat (aşa cum, în magia primitivilor nu efectul este acela care dă un sens operaţiunii, ba chiar pentru ca ea să acţioneze, trebuie să aibă mai întâi independent de efect, sensul viu şi puternic al participării; operaţiunea săgeţii, dimpotrivă nu are ca obiect alt sens decât viitorul, decât traiectoria pe care o indică).

“Când i-a murit tatăl, Baudelaire avea şase ani, şi trăia adorându-şi mama; fascinat, înconjurat de atenţii şi grijă, încă nu ştia că exista ca persoană, dar se simţea unit cu trupul şi sufletul mamei sale printr-un fel de participare primitivă şi mistică” În noiembrie 1828 această femeie atât de iubită se recăsătoreşte cu un soldat; Baudelaire este trimis la internat. De atunci datează faimoasa lui “fisurare” […] “Această ruptură brutală şi supărarea ce a rezultat din ea l-au aruncat direct în existenţa personală. Nu cu mult timp în urmă încă mai era pătruns de viaţa în deplin acord şi religioasă a cuplului pe care îl forma cu mama sa. Viaţa aceasta s-a retras ca o maree, lăsându-l singur şi împietrit; şi-a pierdut justificările, descoperind ruşinat că este o singură fiinţă, că existenţa îi este dată degeaba. Furiei de a fi fost alungat i se adaugă un sentiment de decădere profundă. Va scrie în Cu Sufletul deschis, gândindu-se la acea epocă: ^Sentiment de solitudine, încă din copilărie. În pofida familiei – şi în mijlocul camarazilor, mai ales – sentiment de destin etern solitar.^ Deja se gândeşte la această izolare ca un destin. Asta înseamnă că nu se limitează să o suporte pasiv dorindu-şi să fie temporară: dimpotrivă, se aruncă în ea cu ură, se închide în ea, şi întrucât a fost condamnat la aşa ceva, vrea ca măcar condamnarea să fie definitivă. Ajungem aici la alegerea originară pe care a făcut-o pentru sine, la acea angajare absolută prin care oricine dintre noi hotărăşte într-o situaţie aparte ceea ce va fi şi ceea ce este.”

Baudelaire “nu a depăşit niciodată stadiul copilăriei.” A definit geniul ca fiind “copilăria regăsită după voie.” Copilăria vieţuieşte în credinţă. Dacă însă “copilul creşte, îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte deasupra lor”, îi este lesne să vadă că “în spatele lor, nu există nimic”. “Datoriile, riturile, obligaţiile precise şi limitate au dispărut brusc. Nejustificat, nejustificabil, face dintr-odată experienţa teribilei sale libertăţi. Totul este de luat de la capăt: brusc apare în singurătate şi neant. Este ceea ce Baudelaire nu vrea cu nici un preţ.” Dacă libertatea […] este esenţa poeziei, iar dacă conduita liberă, suverană, merită singură o “cercetare chinuitoare”, îmi dau seama imediat de mizeria poeziei şi de lanţurile libertăţii. Poezia poate călca în picioare verbal ordinea consacrată, însă nu i se poate substitui. (Sartre)

Când oroarea unei libertăţi neputincioase îl angajează bărbăteşte pe poet în acţiunea politică, acesta părăseşte poezia. Însă din acel moment îşi asumă responsabilitatea ordinii ce vine, revendică direcţia activităţii, atitudinea majoră: iar noi nu putem să nu vedem că existenţa poetică, în care observăm posibilitatea unei atitudini suverane, care este cu adevărat atitudinea minoră, că ea nu este decât o atitudine de copil, un joc gratuit. În ultimă instanţă, libertatea ar fi o putere a copilului: ea nu ar mai fi pentru adultul angajat în ordonarea obligatorie a acţiunii decât un vis, o dorinţă, o bântuire. (Dar oare libertatea nu este puterea care îi lipseşte lui Dumnezeu, sau pe care El nu o are decât verbal, dat fiind că nu poate să nu se supună ordinii care este El, al cărei garant este? Profunda libertate a lui Dumnezeu dispare din punctul de vedere al omului în ochii căruia doar Satana este liberă.)

“Însă, scrie Sartre, în fond ce este Satana dacă nu simbolul copiilor neascultători şi mofturoşi care cer privirii paterne să-i fixeze în esenţa lor aparte şi pentru a face ca aceasta să fie consacrată?”

Doar lunga agonie a poetului revelează la drept vorbind, finalmente, autenticitatea poeziei, iar Sartre, orice ar zice, ne ajută să nu ne îndoim că scopul ei, precedând gloria, care singur l-ar fi putut încremeni, răspunde voinţei sale: Baudelaire a dorit imposibilul până la capăt.

*

Bricolaj:

Georges Bataille, Literatura şi Răul, Baudelaire, RAO, 2006.

Ilustraţii – Aubrey Beardsley.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s