2*Beirut + Gardenia

Beirut, Gulag Orchestar, Ba Da Bing Records, 2006. 

Gata. Nu mai am chef să scriu. Toată lumea scrie de dimineaţă până seara şi nimeni nu se opreşte. Anyway, it’s boring. E obositor. And who cares anyway. În cazul ăsta trebuie să iei o decizie înţeleaptă. Ca preaînţeleptul calif Harun al-Rashid. Ori faci ce face toată lumea ori nu faci deloc. Aşadar:

Califul din*Gardenia

Când m-am întors de la pâine doi copii se jucau lângă un plop înverzit. Mi-au dat două vederi colorate puţin mucegăite la colţuri. Le-am luat cu băgare de seamă căci nu se cade ca un tânăr ceva mai matur să cadă în plasă şi să fie tras pe sfoară de doi copii. Ciob de sticlă, maimuţică. Dream is your destiny – mi-a spus unul dintre ei, care era întâmplător fratele meu mai mare  – mort de vreo 10 anişori – şi deghizat în fetiţă. Mi-am aruncat ochii pe o vedere ce era din Italia. Ţi-a mâncat pisica limba? – mă întrebă celălalt copil care semăna leit cu mine la vârsta de 7 ani îmbrăcat în costum de imam ascuns din Beirut. Şi n-am mai ştiut dacă sunt o limbă care visează că e pisică sau dacă sunt o pisică care visează că e limbă. Aşa că am tăcut molcom ca peştele pe uscat. Acum cum să vă spun. Mă bucuram de ani buni de influenţa benefică a Gardeniei şi trăiam permanent într-un fel de vrajă poetică –  un Alzheimer luminat, cum ar spune unii mai poeţi din fire. Să fie spiritul meu o lume de poveste? Un rollercoaster cu capul în jos? Berbeleac, învălătucire, ameţeală? Împărăţia Multiplului? Trecând foarte repede peste aceste consideraţii de ordin filozofic, mi-am luat rămas bun de la cei doi copii, am intrat în casă, mi-am pregătit un castron cu roşii şi brânză şi am mâncat pe cinste. Nu în orice zi se întâmplă să găseşti la piaţă ţuguiate şi caş moale de calitate. M-am simţit ca bătrânul Balzac în căutarea pielii de şagrin. Ş-apoi am băut şi o cafea. Iar înainte am mâncat caise. Am terminat cu vişine. Una din Beirut şi cealaltă din Italia. Un caleidoscop de vederi zen colorate. De la ciob de sticlă şi maimuţică. Expeditori din Gardenia.

Stephen Malkmus and the Jicks, Real Emotional Trash, Matador, 2008.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s