O încercare de a defini ce este lumea. Béla Hamvas. The Beautiful Losers. Au Revoir Noir Désir (1983-2010)

<Cine vrea să fie prezent aici şi acum, trebuie să se revendice de la rădăcinile sale, vechi de cel puţin zece mii de ani.>
B.H.

Cine poartă vina eşecului

Nu reuşim să înaintăm deloc. Nu ne depăşim eşecul. Cel corect şi integru se întâmplă să nu fie instruit, cel instruit se întâmplă să fie corupt. În faţa celui corect şi integru va trebui contestată uneori educaţia, în faţa celui instruit se cuvine câteodată negată corectitudinea. Nu înaintăm deloc. Nu ne depăşim eşecul.

N-aş fi nicicând de acord să ne motivăm acest eşec prin constrângerea de către o lume independentă de noi. Putem socoti forţa de gravitaţie independentă de noi, deşi am rezerve faţă de o asemenea formulare. Dar aş protesta cu hotărâre, dacă ar susţine cineva că nu suntem vinovaţi de crearea lumii noastre. Aş pune la îndoială nu numai judecata sănătoasă, dar şi onestitatea celor care ar contesta că lumea asta a fost făcută de noi şi continuă să fie făcută de noi. Cât priveşte faptul că lumea este cum este, mă opun oricărei plângeri din partea oricui. Nu aveam decât să nu fim atât de lesne dispuşi s-o acceptăm aşa cum este şi n-ar ttrebui să consimţim atât de grabnic să o şi menţinem ca atare.

Aproape niciodată capitularea morală nu se datorează unei decizii de sine stătătoare. Cei de tipul lui Richard al III-lea sunt rari. Richard al III-lea este un om care-şi asumă neşovăielnic hotărârea to be a villain – <începând de acum devin un ticălos>. Însă, pe povârnişul lunecos care este timpul, interesele economice şi sociale primează, iar satisfacerea lor nu se poate înfăptui decât pe seama diminuării calităţii morale. Orice om ar dori să săvârşească cel dintâi pas spre compromis doar într-o situaţie excepţională şi numai o singură dată. Să nu-l mai repete nicicând. E de înţeles: constaţi că ai posibilitatea să te situezi, cu un venit la limita minimului de existenţă, pe o poziţie neînsemnată şi să-ţi păstrezi – eventual – integritatea. Dar atunci vei fi nevoit să renunţi la bunurile atât de tentante. Este evident că orice avantaj care te scoate din marginalizarea socială şi minim-ul de existenţă financiar trebuie plătit – şi nu prin muncă, ci prin renunţarea la morală. Nu se întrevede o alternativă. Desigur, nu este adevărat, cel puţin deocamdată, că orice poziţie socială bună, cu un venit corespunzător, se întemeiază pe abandonarea valorilor morale. Dar este incontestabil că orice câştig depăşind minimul necesar traiului şi orice reuşită în tentativa de a evada din sfera insignifianţei nu se datorează unor efective performanţe în profesie, ci şi unei adaptări la corupţie. Munca nu este plătită deloc – sau foarte prost. În general se plăteşte – uneori chiar destul de bine – coform gradului de acceptare a corupţiei.

Aşa cum arată lucrurile, nu există decât două opţiuni: să te resemnezi să fii sărac, să te retragi în anonimat şi să renunţi la orice ambiţie de putere – sau to be a villain, să devii un ticălos şi, cu o înclinaţie diabolică, să dai frâu liber forţelor non-morale din tine însuţi.

Trist este că un om care o apucă pe calea asta nu devine decât rareori un autentic ticălos; de regulă nu ajunge decât şmecher şi mincinos. Ceea ce comite un astfel de om nu este o crimă. Crima, spune Georges Bataille, are totdeauna, ceva interesant. Or, ce se petrece aici este cu desăvârşire neinteresant. Crima are profunzime, iar ce se întâmplă aici nu face decât să murdărească individul. Există însă un personaj şi mai josnic decât tâlharul: şi anume parazitul.

Cine se transformă în parazit disimulează în fiinţa lui o existenţă sfărâmată. Pentru un ins neînzestrat, faptul nu este chiar zguduitor. El n-are nimic de pierdut. Cu cât mai mărunt, mai nepretenţios este un om, cu cât se ia mai puţin în serios, aşadar cu cât mai lipsite de greutate, mai derizorii îi sunt preocupările, cu atât mai uşor suportă corupţia. O înzestrare precară se fărâmiţează şi nu rămâne nimic din ea decât rutina. Cu cât mai talentat este omul, cu atât mai grav îşi va resimţi subordonarea faţă de corupţie. Este semnul distinctiv al talentului major că îndură greu toate încercările, în afara adevărului.

Oricare vor fi fost dimensiunile situaţiei excepţionale, ale situaţiei-limită care a determinat cel dintâi pas spre compromis, de aici încolo nu mai există oprire. Capacitatea de asimilare a omului este nemăsurată. Haeckel (Ernst Heinrich Haeckel (1834-1919) – biolog german, adept al evoluţionismului) spune: dacă omul nu s-ar face scrum, s-ar obişnui până şi cu iadul, în decurs de câteva ore. Drumul până la punctul cel mai de jos se parcurge cu viteze diferite. Dar când existenţa a pornit-o pe calea renunţării la integritate, rezistenţa la rău slăbeşte. Mârşăvia devine un factor cvasi-constant, sfârşind prin a se transforma într-o normă de conduită. În funcţie de adoptarea corupţiei pe termen scurt sau lung (la nevoie ţinând cont şi de cerinşele regimului politic următor), se aplică tactici diferenţiate, uneori adevărare acte de bravură ale tehnicii de reuşită în viaţă: îţi construieşti cu rigoare o afinitate cu lumea înconjurătoare (atitudine aproape exclusiv mimată) şi speri cu tărie că înşelăciunea asta temerar-smintită va dura în veci. Se poate pune în scenă chiar şi căinţa.

Conştiinţa este într-o opoziţie netă cu lumea

Îndeobşte, conştiinţa nu-i dă pace cuiva care avansează pe plan social şi se extinde pe plan economic. O monomanie ciudată – conştiinţa. S-ar putea spune că este într-o opoziţie netă cu lumea. Nu este pragmatică şi, mai cu seamă, nu este materialistă. În plus, nu face un secret din aceste non-însuşiri. Nici oportunistă, nici realistă. nici un pic de intuiţie a real-politicului – este în aşa măsură lipsită de toate acestea, încât nici nu mai poate fi lucidă. Simţul ei tactic este egal cu zero, nu pune mare preţ pe bunăstare, cu atât mai puţin pe glorie. Conştiinţa nu se adaptează niciodată, nu poate fi silită să se adapteze, iar când omul se adaptează, conştiinţa îl contrazice de fiecare dată.

Cine capitulează (adaptându-se) nu are conştiinţa curată – asta e cert. O conştiinţă împovărată este înainte de toate o problemă personală. Omul este nevoit să se justifice în faţa conştinţei sale. În trebuie argumente pentru a-şi susţine adaptarea şi este constrâns să se apre în faţa conştiinţei proprii, Dacă adaptarea persistă, atitudinea dialectică faţă de conştinţă se aprofundează şi omul se vede în situaţia de a se apăra sistematic. La început, e suficient să se refere la instinctul de conservare. Mai târziu, va interveni referirea la familie, în cele din urmă, va începe să-şi construiască o aşa-zisă concepţie despre lume. În multe cazuri, va deveni – oricât ar părea de paradoxal – religios. Pe de altă parte, este în firea lucrurilor ca omul să nu se mărginească să mintă, dar să se şi considere obligat să demonstreze că are dreptate.

Nu este vorba despre <nevroza pâinii cea de toate zilele>. Dacă n-ar fi decât asta în joc, ne-am putea înţelege pe această temă fără dificultate. Concepţiile despre lume nu se construiesc în numele adevărului, ci în chip de bastion împotriba conştinţei împovărate. Concepţia despre lume este <un edificiu în care îţi ascunzi spaimele>.

Cel adaptat trăieşte în iluzia că din afară nu-i este vizibilă corupţia. În realitate însă, tocmai corupţia este ceea ce frapează la el în primul rând. Deja de la distanţă, deja din spate, din ţinută şi din mers intuieşti la el, fără putinţă de tăgadă, totul – chiar şi cum şi-a început cariera, cât de departe a ajuns şi ce-şi mai propune în viitor. Mai cu seamă cel păgubit de adaptarea celuilalt observă numaidecât aceste aspecte. Conştiinţa încărcată implică o provocare – mai precis: îl provoacă pe acela care nu este dispus se se adapteze, silindu-l implicit să-şi asume punctul de vedere al moralei aşa-zis <directe>, al moralei rigide, închistate.

Morala <directă> nu este doar o abstracţie la chinurile conştiinţei. Cel ce adoptă morala <directă> trebuie să renunţe la orice bunuri. Şi nu numai la bunuri. Se va situa în afara lumii, aşadar şi în afara societăţii. A pierdut nu numai speranţa într-o viaţă omenească, dar şi speranţa de a trăi alături de semenii săi. Îi place sau nu, va trebui să accepte că pierde.

Cel ce se adaptează trăieşte – şi oricât de întinată este această viaţă, realizează ceva, se împlineşte cumva, fie şi având conştiinţa încărcată; şi trăieşte în mijlocul celorlalţi. Cel ce nu se adaptează, din scârbă sau din cine ştie ce alt motiv, este exclus din comunitate; şi se află într-un dialog abstract, doar într-un chip de adversar şi acuzator.

Cel ce capitulează (se adaptează) sfârşeşte prin a-şi pierde fiinţa. Cel ce nu capitulează îşi păstrează fiinţa, dar fără folos, pentru că rămâne singur.

Alternativa este: trăieşti, iar preţul vieţii este să te murdăreşti – sau nu admiţi să te murdăreşti şi atunci eşti silit să te situezi în afara vieţii.

Aceasta este morala <directă> – necruţătoare – în confruntare cu conştiinţa împovărată.

Distanţa dintre conştiinţa împovărată şi morala autentică este nemărginită.

Consecinţele opţiunii

Conştiinţa încărcată trăieşte într-o uzurpare a lumii.

Morala <directă> trăieşte în solitudine, dar se socoteşte în posesia adevărului.

Unii se simit excelent în cadrul moralei <directe>. Încântaţi că se află în afara corupţiei şi-i pot judeca pe ceilalţi. O victorie ciudată, obţinută scrâşnind din dinţi. A fi defavorizat! A fi asuprit şi sărac! Nimeni nu vieţuieşte aşa fără a dobândi răni profunde.

Morala <directă> este un incubator, un focar al răzvrătirii şi al revoluţiei. Toţi răzvrătiţii, toţi revoluţionarii se sprijină pe o bază morală – tocmai aşa-numită lor <morală directă>.

Capitularea nu este o faptă penală, ci doar un scandal. Cel ce se adaptează nu este un infractor, ci doar un ticălos. El nu se stârneşte decât indignarea, deci nu va fi chemat în faţa unui tribunal. Indignarea însă conţine germenele rebeliunii. Nimeni nu se răzvrăteşte fără a fi animat de o dorinţă de răzbunare. Când răzbunarea explodează, revoluţia s-a declanşat. Nu răzvrătitul a provocat revoluţia, ci corupţia a provocat răzvrătirea. Răzvrătitul nu este întruchiparea reacţiei la conştiinţa împovărată de corupţie, rebelul întruchipează mânia omului deposedat de bunurile vieţii şi exclus din comunitate.

Revoluţionarul crede că acela care trăieşte în mizerie are în mod automat adevărul de partea sa. Dar chiar din clipa când revoluţionarul cucereşte lumea, când se instalează în lume, intrând în posesia bunurilor ei şi, începând să le apere, se trezeşte în el conştiinţa încărcată şi provoacă implicit morala. Nu a avut loc încă nicio revoluţie, fără ca acest fenomen să se repete în mod paradigmatic. În zadar revoluţionarul îşi propovăduieşte în continuare ideile. Susţinerea lor nu se mai întâmplă pe tonul moralei <directe> şi totul se ia de la început.

Datoria omului de a se împlini

Poate că realizarea de sine este o sarcină prea grea. Pentru că omului îi este atât de dificil să fiel el însuşi în această lume, el se livrează corupţiei. Dacă nu poate fi el însuşi, acaparează tot ce poate apuca.

Nu este capabil să admită că a fost silit să cedeze, silit să facă concesii, pentru că structura lumii este cum este. Nu cedezi, îşi spune omul, decât atât cât este neapărat necesar pentru menţinerea vieţii. Aceasta este şi problema. Dacă ai ceda doar într-atât în faţa lumii, ai putea să-ţi priveşti concesia ca un act izolat şi să asişti la scufundarea faptei tale în neant, rămânând neimplicat şi păstrându-ţi postura iniţială, neîntinată. Dar nu: te identifici cu fapta ta şi începi s-o aperi. Nu eşti nici măcar apt să minţi pe faţă, să ştii că minţi şi să înduri povara minciunii tale. Un act singular de capitualre ar mai fi scuzabil, dacă o conştiinţă împovărată nu ar obliga omul la o anumită practică existenţială: să-şi justifice fapta coruptă în faţa lui însuşi şi să se străduiască să fundamenteze această justificare, găsind argumente convenabile, manipulate dialectic, ţinând de concepţia depre lume şi viaţă.

Cel ce renunţă la integritate nu va scăpa nicicând de acela care-ş observă, care-i descifrează fiecare pas.

După Emmanuel Mounier (1905-1950) – filosof francez, fondator al revistei Esprit, geografia unei înfăpturii se defineşte prin patru puncte. Ele constau în:
– schimbarea pozitivă a realităţii exterioare;
– procesul formativ al propriei personalităţi;
– crearea unei apropieri de la om la om;
– sporirea universului valorilor.

În schimb capitularea, raportată la coordonatele acestor longitudini şi latitudini,
– nu schimbă realitatea exterioară în bine, ci o influenţează negativ, adică o tulbură, în loc să o purifice;
– demoralizează personalitatea;
– depărtează omul de om;
– nu sporeşte valorile, ci favorizează ceea ce este reprobabil.

Vechea, perpetua, tragica dilemă

Morala <directă> priveşte problema cât se poate de limpede: <Capitularea, spunea un gânditor, îl dezbracă pe om de forma sa originară şi compromite rezultatul final al existenţei sale.> Iată ce este de neiertat. Capitularea nu poate să ducă, nu va duce niciodată la ceva major. A trăi capitulând este par excellence o existenţă antitragică – adică scandaloasă.

Morala <directă> este aproape de nebunie. Nimic nu este mai umilitor decât să înduri cum capitularea – compromisul – intră cu trufie în arenă, cum pune mâna pe bunurile vieţii; cum reuşeşte, cu mare virtuozitate existenţială, să acapareze viaţa, de parcă totul i-ar aparţine; cum îşi ia partea din tot ce-i refuză majorităţii celorlalţi.

Cine nu se poate opune, cine nu se poate apăra în chip adecvat adună în sine fiere şi venin, cât pentru zece mii de reîncarnări. Răzbunarea. Răzbunarea, spune Nietzsche, este protestul voinţei împotriva vicisitudinilor vremii.

Oricare martir ar trebui să se întrebe dacă nu cumva răzbunarea este cea care îl animă. <O, de-ar şti cineva cum să-l mântuie pe om de dorinţa răzbunării!>

Capitualarea îl dezbracă pe om de forma sa originară şi compromite rezultatul final al existenţei sale. Iar cine nu capitulează şi nu se adaptează, cine îşi păstrează conştinţa curată şi integritatea intactă, cine se poziţioneză sub semnul moralei <directe> – acela devine un înger al răzbunării.

Morala <directă> se cramponează în chip narcisist de puritatea ei eroică şi crispată. Morala <directă> nu este socială, ci egocentrică. De aceea nu creează, când iese învingătoare, o comunitate, ci dezvăluie o revoluţie. Nici morala directă, nici conştinţa împovărată nu au acces la grandoare. Morala directă este mediocră şi demonică.

Cel ce capitulează întinează viaţa. Conştiinţa încărcată semnifică neliniştea vremii întinate. Morala <directă> simbolizează spaima existenţială a oamneilor excluşi din comunitate şi deposdeaţi de bunuri.

Capitularea este de neiertat. Cine capitulează ar trebui să ceară în genunchi iertare adevărului pe care l-a lezat. Fără acest gest nu-i este îngăduit să se simtă la adăpost, să se simtă acasă în lume.

Morala <directă> nu intră în disoluţie decât în momentul când, cerându-i-se să păşească în lumea iubirii, va răspunde acestui îndemn. Doar atunci poate scăpa de flăcările iadului.

O încercare de a defini ce este lumea

Termenul <lume> se întrebuinţează în două sensuri. Dintâi în sensul cosmosului grec, în al doilea rând ca fiind locul unde omul trăieşte dar nu este <acasă>, nu este adăpostit. Cosmosul – cu alte cuvinte natura – nu ne îngrijorează în mod deosebit, nici măcar căldura excesivă, gerul, inundaţia, cutremurul. Întotdeauna aceea care ne face griji este lumea – în al doilea sens al cuvântului. S-au văzut oameni care au izbucnit în lacrimi de uşurare când, după un atac aerian, se declanşa o furtună şi se auzeau primele tunete. În comparaţie cu bombele, cutremurarea cerului avea pentru ei un efect liniştitor. Cum de mi s-a întâmplat să accept o asemena simţire iraţională? se întreabă Marcel Gabriel. (Gabriel Marcel (1889-1973), filosof şi scriitor francez, reprezentant al existenţialismului creştin.)

Faptul cel mai bizar: lumea pare de la sine înţeleasă – dar nu există nimic mai puţin acceptabil. Nu este mediul înconjurător, nici evoluţia omului, nici comunitatea umană, nici omul însuţi, nici epoca ori civilizaţia. Lumea este ceva mai general şi mai cuprinzător, mai elastic dar şi mai ferm decât orice altceva – şi totodată mai străin şi mai necunoscut, mai duşmănos şi mai cumplit. Nimeni nu este la adăpost aici. Aceasta este lecţia insolită ce-i este dată omului – omului iniţial cu totul neştiutor. Lecţia pe care o primeşte noul născut chiar în pragul vieţii: dacă ar fi ştiut-o, cu siguranţă că nu şi-ar mai fi dorit să vină pe lume.

Omul neadăpostit

În lume nu se aplică nici logica şi nici morala; nici legile vieţii organice nu durează. O singură logică domneşte în lume: o dată s-a săvârşit o faptă ale cărei urmări trebuie îndurate până azi. Cum se spune în Tora: până într-a şaptea spiţă. Sau folosind limbajul ştiinţei: ereditate. Sau cum sună învăţătura lui Buddha: oricare din faptele şi mişcările noastre, oricare gând şi cuvânt al nostru sunt consecinţa inexorabilă a faptelor, cuvintelor şi gândurilor noastre dintr-o viaţă anterioară.

Ceea ce se întâmplă în lume se numeşte în limbajul alchimiştilor o colosală putrefactio; cuvântul are mai multe sensuri: <alterare, disoluţie, fermentare, inflamare, dezagregare, putrezire, decolorare, stricare>. Putrefactio nu echivalează cu o distrugere fără rost. Ea este fenomenul în cursul căruia materialul naturii, prima materia îşi lichidează şi descompune structura şi înfăţişarea, pentru a se realiza într-o formă nouă şi diferită. Ceea ce intră în lume începe imediat să fermenteze şi să se umfle. Într-o formulare măgulitoare pentru noi, obişnuim să vorbim despre <creştere şi dezvoltare>. Omul creşte de la dimensiunea de prunc, cam de douăzeci de ori până a deveni adult; apoi se iveşte o altă fermentare, prin sexus, pentru a se produce noi făpturi; în timpul vieţii şi dezvoltării sale, omul se înfruptă din substanţele naturii, pentru a le lăsa să fermenteze înlăuntrul său, până când întruparea sa umană se sfârşeşte, prin ceea ce numim <moarte>. Lumea este un laborator alchimist, o parte mâl, o parte – cum spun alchimiştii – în aur, dacă în interesul acelei transformări se depune o străduinţă deosebită. A socoti lumea un loc definitiveste în tot cazul o neghiobie; iar cine nu va fi conştient de ceea ce este dator să facă în interesul transformării – al evoluţiei – sale, acela va dispărea fără urmă şi se va scufunda în groapa fermentării: cu alte cuvinte, ba renunţa la fiinţarea absolută.

Lumea şi-a pierdut caracterul de adăpost al omului; te mai poţi opri în ea doar fără legături comunitare, temeinice, în chip de observator, şi să priveşti întâmplările ei drept simple manifestări etnologic-exotice, eventual bizare şi într-un anumit sens interesante, dar de fapt lipsite de însemnătate. Paradoxul ştiinţei: după ce politica a trecut de partea lumii şi s-a aliat cu puterea care-l macină pe om, după ce religia a devenit o forţă antiumană în lume, ştiinţa părea să fi rămas singurul facot în stare să-l apere pe om de opresiunea lumii. În cursul ultimelor câteva sute de ani, a pierit şi această speranţă. Ştiinţa este la fel de coruptă existenţial precum politica şi religia, iar fiul omului nu mai găseşte nicăieri un loc unde să-şi poată sprijini capul.

Lumea – te covârşeşte şi te biruie.

Cele două epoci ale culturii europene:
Cea dintâi epocă a fost dominată de morala <directă>, rigidă; se trăia în sentimentul răzbunării, sentiment pe care omul îl resimţea îndurând lumea. Lumea ca târfă lascivă care ne seduce, ne pradă, râde de noi şi ne abandonează: Antichitatea şi Evul Mediu.

A doua epocă a fost stăpânită de conştiinţa împovărată, pentru că omul a capitulat, s-a adaptat, a acceptat lumea şi a descoperit arta şi ştiinţa: Era Modernă.

Începe cea de-a treia epocă. Nu mai există decât lumea. Înjosire şi tortură permanentă.

Secolul al XIX-lea: un secol al celor căzuţi pradă nebuniei: Hölderlin, Schumann, Gogol, Baudelaire, Maupassant, van Gogh, Nietzsche.

Azi nu mai suntem în stare să înnebunim.

În schimb, există cei fără patrie. Cei neadăpostiţi. Emigranţi şi disidenţi ruşi, sârbi, germani, români, francezi şi spanioli.

Cea mai recentă formă de neadăpostire este să nu te simţi acasă nici în propria patrie. Emigraţia lăuntrică, Cine nu capitulează se poate strămuta în morala <directă>, devenind un rebel şi fierbând de dorinţa răzbunării. Altă cale nu există: morala <directă> sau conştiinţa împovărată. Cel ce nu se situează nicăieri este lipsit de patrie. Un neadăpostit.

Béla Hamvas, Corupţie şi morală, Despre capitularea conştiinţei şi focarul rebeliunii, în Lettre Internationale nr. 70/2009.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s