Eldorado şi vagabondul cherchelit

 Bouli Lanners, Eldorado, Belgia/Franţa, 2008

Singurătatea marginalilor de cursă lungă

O anumită stare existenţială şi-a făcut apariţia de ceva vreme în filmele belgiene în care fiinţa umană din nexusul postmodern este reflectată din mai multe unghiuri de vedere regizorale. “Dove va l’umanità?” era o interogaţie similară pe care regizorul italian Pier Paolo Pasolini o punea în urmă cu patru decenii în filmul Uccellacci e uccellini. Din fericire, unii regizori o mai fac şi astăzi (altminteri, în cercurile avangard/experimentale şi cele mai progresiste – estetic, şi transgresiv, se subînţelege – nu mai e de multă vreme de bonton să vorbeşti de lucruri sfinte). Şi mă gândesc aici (în contrapartidă) la filmul cu accente bresoniene Rosetta, şi la emoţionantul Le Fils, peliculă cu tonalitate biblică, să-i amintesc la sfârşit de mileniu pe Fraţii Dardenne. Filmul Eldorado ne îmbarcă aşadar într-o călătorie spirituală road movie şi este un vehicul de nădejde care ne poartă la volanul maşinului cinematografic pe traseul regiunii valone Vresse-sur-Semois – cu o populaţie majoritară de limbă franceză – până în oraşul Liège de la poalele fluviului Meuse. Dacă vom apăsa pe accelerator cu ceva metaistorie, vom putea spune dacă vom privi în spate prin oglinda retrovizor, că regiunea valoneză cunoaşte începând de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial o cădere economică ce se adânceşte aproape până în zilele noastre sumonată parcă de energii subterane ceva mai obscure. Iar dacă vom mai avea poate răbdarea şi curiozitatea să aruncăm un ochi şi pe geamul lentilei cintematografice vom vedea aici prin ochiul artistic al maşinii lui Dziga Vertov unele lucruri familiare ce se repetă parcă asemenea ciclului anotimpurilor şi în aceste frumoase ţinuturi valone. Să le enumerăm, aşadar, în ordine nediferenţiată, aşa cum stă bine mai oricărui om cu capul pe umeri  – de la stânga prin dreapta, şi de la dreapta prin stânga: eratism individual, abolirea legăturilor interindividuale, anomie socială, destructurarea spaţiului comunitar, dezagregarea familiei. O imagine aproape apocaliptică, se pare, aproape, să zicem aproape. Căci asta pare să reiasă cu oareşice urgenţă (şi oareşice umor) din spaţiul vizual şi subtextul filmului. Şi nu cred că mă înşel prea tare dacă afirm în cele ce urmează că tema umanului în postmodernitate pare să se bucure în continuare de o atenţie specială în Belgia şi că aceasta este urmărită şi interogată şi de mai simpaticul actor şi regizor cu afinităţi gestuale  (să le numim umaniste), e vorba de Bouli Lanners.

Este interesant de observat cum fenomene acute de eroziune socială se desfăşoară nestingherite şi cu repeziciune sub privirea parcă neputincioasă a corpului politic aflat la putere care susţine cu atâta tărie în concept,  dar se pare cu mai puţină în realitate, blazonul bombastic al solidarităţii sociale. Că individul, familia şi comunitatea se clatină de ceva vreme în regiunea valonă este un lucru destul de serios care ar fi trebuit poate să le dea de gândit până acum socialiştilor francofoni. O spune însăşi majoritatea oamenilor. Că timpurile s-au schimbat şi că lumea merge în altă direcţie este un lucru cunoscut încă de la întemeierea statului asistenţial de aproape toţi competitorii serioşi din taberele partidelor politice care îşi împart frăţeşte voturile la fraternul progres democratic. Şi nu aş fi recurs defel la o introducere mai lungă dacă tocmai acele lucruri menţionate ceva mai sus nu ar fi ieşit direct la suprafaţă chiar din camerele interogative ale regizorilor belgieni ale căror poziţii gestuale sunt deja cunoscute şi care au scos ei înşişi în evidenţă problemele cu care se confruntă Belgia şi, de ceva vreme (de vreo 50 de ani), comunitatea franco-valonă  din ceea ce se numeşte (încă) statul şi Regatul Belgiei.

Să le luăm pe rând aşadar. Naraţiunea vorbeşte şi ea despre o poziţie interogativă asemănătoare. Este scena de la început cu vagabondul cherchelit care crede (şi poate) că este Mesia. Este secvenţa în care personajul interpretat de Philip Nahon (Carne, Seul contre tous, Calvaire ) mai puţin măcelăros ca de obicei (aici doar uşor ieşit din ţâţâni) încearcă să stabilească un dialog al surzilor cu cele două personaje (Yvan şi Elie) interpretate de Bouli Lanners şi Fabrice Adde într-o scenă aproape simbolică petrecută la masa din hangarul personal. Intonarea cherchelită şi disperată a imnului naţional belgian ca un ultim liant de coeziune socială (cel mai probabil o stratagemă (auto)ironică a regizorului) are ceva patetic, ridicol şi trist în acelaşi timp. Atunci când un dealer auto, un junkie şi un personaj straniu se alcoolizează împreună căutând să stabilescă un dialog real şi contactul cu celălalt ai în faţă direct imaginea familiară a unor felii de viaţă, palpabile şi reale în care fiecare a continuat să meargă înainte, dar ceva nu a funcţionat cum a trebuit. Căci ceva s-a stricat fără îndoială în interiorul mecanismului uman. Un aer destul de bizar ce însoţeşte o atmosferă altminteri stranie se degajă împreună de la masa aburindă a celor trei convivi de circumstanţă. Ceaţă, rătăcire, defragmentare. Ironic, fără îndoială. Tristeţe pentru toată lumea, dar fiecare cu suferinţa lui. “Dove va l’umanità?” Singurătate. Le Plat Pays qui est le mienne…

În vreme ce comedia neagră şi absurdismul sec se învârt puţin mai serios decât macabrul dans al lui Camille Saint-Saëns, cele două personaje bătute de soartă sunt aşa de mototolite şi atât de blazate (în registrul serios al umorului negru) încât îţi lasă impresia altminteri că regizorul belgian dirijează două pietre de mormânt pe care le pune să danseze. Curat sado-masochism, am putea spune, dar să nu exagerăm cu laudele. Altminteri, un insert special şi delicios de ironic este scena în care grasul Yvan, învelit cam sumar într-un halat aproape cristic de culoare roşie, observă în depărtare o caravană turistică care se apropie uşor de dânsul. Când rulota se opreşte în faţa sa, din ea coboară o arătare brânzoasă cu şepcuţă, care în cel mai elegant costum adamic, se recomandă cu seriozitate imobilă, dead pan, (Kaurismäki) perfect belgiană, ca fiind nimeni altul decât Rocco, celebrul Rocco (samurai melvillian), dar nu cel din filmul lui Breillat –  şi altele, ci chiar mult mai celebrul – din altele, ceva mai serioase, ce-i drept, e vorba, bineînţeles de Alain Delon, idolul de internat al mamelor noastre 80zeciste.

Elie, Elie, Lama Sabahtani

Ajungem şi la lucruri serioase. Secvenţa din grădina de răsaduri e grăitoare. Grasul Yvan şi pricăjitul Elie dau împreună la lopată dar sapă în pământ din motive diferite. Iată cum îşi răspândesc seminţele. În timp ce grasul orfelin Yvan sapă cu febrilitate căutând legătura pierdută cu sinele, molatecul Elie este tranchilizat, golit de viu şi cu mintea rătăcită. Neajutoratul Yvan e singur şi o ştie. Dar nu şi-a pierdut sinele. Memoria este continuitate. Ne-o spun cu încredere toate filozofiile salvării. Uitarea de sine, nu chiar. Moartea ar fi primul simbol care îmi vine acum în minte. Mai toxicomanul Elie îi face un semn de rămas bun mamei rămasă împietrită la geam. Pe scaunul mortului sunt lacrimile învinsului. E mai mult trist decât amuzant. Scena se încheie pe acordurile psihedelice şi tânguitoare ale lui Devendra Banhart.  Secvenţă flashback în care doi copii se joacă într-o landă. Lumea – te covârşeşte şi te biruie, spune undeva Béla Hamvas. Doar vocea tatălui răsună la mansardă asemenea unui cor de mitraliere.

Liège este destinaţia finală unde Elie îşi găseşte uitarea de sine căci în spatele străduţelor sticloase formaldehidra suge cu furie sub epiderme. Un ac hipodermic şi un flash discret (al heroinei) cunosc mai multe secrete decât doreşte Elie să ne dezvăluie pe faţă. 20 de euro pentru medicamentul câinelui nu e chiar ofertă de refuzat pentru o doză sănătoasă în vene. Degeaba îl tot aşteaptă Yvan şi cuţu bolnăvior în maşină. Elie nu se mai întoarce. De la volanul maşinii totul e rece şi limpede. It’s a good day to die. Şi tu, şi câinele. Şi toată lumea. Încrezătorul Yvan (Karamazov?) ştie că totul este permis dacă mai aşteaptă încă un pic. Poate va apărea în faţa maşinii chiar primul om, salvatorul, cum ne asigură Camus. Şi apare, într-adevăr, în persoana boschetarului cosmocomic, care îl ameninţă cu poliţia. Jandarmeria este un umanism, ne latră în siguranţă Michel Houellebecq, marcându-şi astfel teritoriul. În plus, grasul Yvan mai are de îngropat un câine.

Au Hasard Balthazar

Frumuseţea imaginilor şi expresivitatea emoţiilor sunt primordiale pentru mine, declara Bouli Lanners într-un interviu, referindu-se la partea artistică din filmul  Eldorado. Directorul de imagine, olandezul Jean-Paul de Zaeytijd redă în tablouri vivante atmosfera ţinuturilor valone amintind prin meşteşugul său de maeştrii flamanzi. Structura de road movie te duce cu gândul la Wim Wenders, cu siguranţă unul dintre eroii regizorului belgian. Dar, dacă în filmele lui Wenders (Alice in the Cities, The American Friend, Paris, Texas, Lisbon Story) speranţa în sine e purtabilă şi nu moare niciodată, în schimb, în Eldorado persistă simţământul negru al libertăţii totale şi lipsită de obiect.

Penultima scenă a filmului vorbeşte şi ea de la sine. Când câinele muribund este coborât definitiv în groapă, Yvan (Karamazov) trebuie să înfrunte adevărul care îi este acum la zenit limpede ca lumina zilei: e liber… şi o ştie. Noaptea întunecată a sufletului uman în care momentul de suspensie al ghilotinei pare să reflecte faţeta neagră din insuportabila uşurătate a fiinţei. Rezemat de maşină, în secvenţa ultimă a filmului, şi privind la orizont în depărtare, ultimul Yvan se găseşte acum la gradul zero al existenţei sale, gol şi nud, primul Adam, pe care regizorul Bouli Lanners îl lasă singur la îndemâna poverii chinuitoare şi deschis interpretării. Şi tremurând parcă pentru ce o să vină, decizia sufletului său încercat, ne-am dori să-i oferim în schimb o ultimă ţigară, ca o A Doua Venire izbăvitoare: Hammer your thoughts into unity, după cum tună din ceruri Marele Yeats. Dar cerul din amurg e mut, iar împăratul Zarathustra e gol, iar bivolul Yvan, bătut acum de soartă, va trebui să se pronunţe poate dincolo de metafizică. Căci dincoace, acum, Yvan e Primul Om. El va depune mărturie pentru păcatele noastre.  Să-l primim, aşadar, cum se cuvine. Ar merita un bici la scăfârlie. O cruce. Ecce Homo!

Există o sete reală de contact în filmele mai multor regizori belgieni. Îl caută în imagine, îl caută în lumină, îl caută în tăcerea dintre două personaje. Că se cheamă Dumnezeu, Eros, umanitate, individ sau prietenie, de la André Delvaux, fraţii Dardenne şi Chantal Akerman, la Jaco (Toto) von Dormael şi Bouli Lanners, regizori mai vechi şi mai noi caută cu înfrigurare prezenţa (ba chiar şi Jacques Derrida o căuta cu lumânarea) care să le risipească cele mai ascunse îndoieli şi cele mai negre gânduri. Uneori absurd şi plin de umor, alteori trist şi descurajant, aflat la graniţa umană dintre patetic şi vulnerabil, Eldorado este un road-trip luminat, o înterogaţie încă valabilă, şi o felie de viaţă autentică.

Îmi vine în minte secvenţa de la începutul filmului. De pe terenul viran, dincoace de calea ferată, cu vagabondul cherchelit care emană din pantofii prăfuiţi un suflu de cuvinte straniu: Dumnezeu este mare. Dumnezeu este totul. Fără credinţă, nu ai nimic. Acesta este adevărul. Nu pot să jur strâmb, dar eu o voi face. Cu mâna dreaptă: dacă Eu nu sunt Cristos, fie ca Domnul să mă trăznească chiar în această secundă.

Eu sunt Cristosul. Eu sunt Mesia. Şi de data asta, nu am venit să fiu crucificat.

Mă întreb ce i-a băgat în cap Pasolini.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s