Metamorfozele Tricksterului. A Quest for Immortality

World-time – it is a child, playing, moving the pebbles to and fro on a board, of such a child is the mastery over being.

Heidegger

Sell the kids for food

Weather changes moods

Spring is here again

Reproductive glands

We can have some more

Nature is a whore

Bruises on the fruit

Tender age in bloom

Nirvana, In Bloom

1

 Tânărul Holden Caulfield care era un puşti ceva mai deştept decât filozofii noştri ne deschidea ochii asupra secretului care se ascunde în paginile romanului De veghe în lanul de secară. Că adulţii pot deveni copii ai diavolului iar copiii suveranii libertăţii absolute. Căci împăratul muştelor descris şi de William Golding în romanul său este demonul care sălăşluieşte prin scorburi şi îşi ascute ghearele chiar în inimile noastre. Adolescentul Holden Caulfield a înţeles lucrul fundamental care se relevă permanent încă de la întemeierea lumii. Şi pentru că înţelegea puzzle-ul lumii Holden Caulfield se făcea supraveghetor în lanul de secară ca să protejeze copiii să nu cadă în prăpastie. De veghe în lanul de secară, Holden Caulfield protejează fragilitatea vieţii de chemarea înşelătoare a genunii-moarte. Neantul cheamă la nediferenţiere, prăpastie, temporal şi moarte. Într-o lume în care toţi relativizează, şi toţi vor să fie Acelaşi, genunea-moarte este o chemare ispititoare pentru corpurile atrase înspre prăpastie şi adrenalină. Căci libertatea în comun practicată este libertatea împărătăşită şi slăbiciunea diavolului. Aceasta este căderea în genune şi uitarea definitivă a Jocului Lumii. Individul dincoace de numărul-masă. Zarathustra cunoaşte failibilitatea lumii şi o protejează de suicid şi slăbiciune. A face limpede şi transparentă valoarea eternă a persoanei. Revelaţia împărtăşită şi de Holden Caulfield este patologie sau este lumină. Trezitul devenit Creator este cel care susţine iluzia şi menţine Jocul Lumii. Rebel prin excelenţă, el este un conservator. Adevăratul progresist al viului. Kierkegaard nu a părăsit niciodată categoria demonicului în favoarea aparenţei eticului… Accesul la joc  şi nemurire, şi menţinerea iluziei, se face spre vertical pe treptele dialecticii. Bătrânul Marx l-a răsturnat pe Hegel, dar el a falsificat conceptual empiricul, căzând în natură, fără negaţie. Odată cu Heatcliff puterea negativului nu a fost nicicând mai afirmativă în plenitudo intellectus. Întrebaţi-o de altfel şi pe domnişoara Emily Brontë. Acela care controlează pueril jocul dintre absenţă şi prezenţă va dobândi în realitate nemurirea. Mosorul. Suveranul. Fort-da. Aici şi dincolo… jocul natural dincoace de culisarea semnificanţilor. Puerilitatea dintre absenţă şi prezenţă. Rapid eye movement. Tricksterul. Dănţuitorul Zarathustra ştie, şi pentru că ştie, el conservă puzzle-ul lumii şi îi păstrează secretul. La 6000 de picioare deasupra lumii, pe sfoară, el este o stâncă la răscruce de vânturi. Căci stă însăşi în puterea conceptului să aibă în stăpânirea sa moartea şi chiar finitudinea. Tânărul Holden Caulfield nu a fost niciodată un adolescent prea pios.

La vremuri de restrişte boemul este chemat să deţină ştiinţa veselă. Dar joaca la două capete nu-l ajută să fie mai degrabă ceva, ci doar o altă rotiţă în proto-ţesutul social. Boemia este un rit de pasaj pentru un loc călduţ în viaţă. Boemul este un antiartist prin excelenţă. Marginalul e individul care adesea ratează. Marginalul nu înseamnă diplomă şi nici succes. Nu în lumea asta.  Artistul nu cunoaşte calculul, şi doar suveranitatea artei. De aceea, el îşi poate asuma eşecul şi, de regulă, adesea înfrângerea şi de cele mai multe ori chiar ratarea. Baudelaire nu a fost nici pe departe un boem. Kerouac, de asemenea. Boemul e descurcăreţ şi reuşeşte în societate. Alergând după mai mulţi iepuri reuşeşte să prindă unul şi să-l păstreze pe durata vieţii. Boemul e descurcăreţ. Dar boemul nu cunoaşte secretul pe care puerilul îl deţine, şi care nu poate fi altul decât secretul lumii. Metamorfozele Tricksterului. De aceea, un boem nu-şi poate permite niciodată să rateze. El este întotdeauna un învingător. Boemul este un personaj safe. Ratarea e doar apanajul artistului.  El e astăzi doar un mic burghez. Artistul e incapabil să fie boem. Boemul nu doreşte să fie boem cu adevărat. Boemul nu cunoaşte arta. Artistul nu cunoaşte ratarea. (Şi de ce ar cunoaşte-o de altfel dacă nu se cheamă deunăzi chiar Shakespeare, la prânz Baudelaire, şi de cu seară Kerouac?). Pentru boem nu există ascensor pentru eşafod, ci doar un ascensor către palierele sociale. O viaţă frumoasă, călduţă, lejeră şi relaxată. De ce boemul nu ratează altminteri niciodată? Răspunsul se rostogoleşte cuminte şi afară din ghilotină – Artistul şi boemul sunt astăzi interşanjabili. Cu alte cuvinte, ei au devenit pentru amorul artei o uşoară butaforie, aspiraţi de pisoarul lui Duchamp, perfect vizitabili la muzeu, aşadar inutili. Ca toţi blagosloviţii, în schimb, el sau ea se descurcă. Căci boemul e un artist cameleon. E(ste)tic, vorbind. Artistul e un personaj respectabil în societate. Căci cui îi mai pasă de el? Profesorilor de retorică, coafezelor, criticilor şi jurnaliştilor culturali? Dar boemul sau boema nu pot fi niciodată legitimaţi  în gândire – şi nici în realitate – de millieul cultural şi artistic pentru care cheltuiesc cantităţi considerabile de energie. Căci cine s-a sacrificat vreodată pentru bunul său renume în lumea artiştilor şi a artei… Dialectic, vorbind. Sclavul să aspire la recunoştinţă. Ce ironie! Ei nu pot câştiga artistic niciodată…Căci artist înseamnă să ai succes chiar şi atunci când se mai întâmplă uneori să şi ratezi…E lumea de ieri, estetic şi fetiş apusă, consumată artistic, a profesorilor şi ideologi(i)lor, dialectica maestrului şi gaia scienza pentru orice post cască-gură aflat astăzi şi ieri în contratimp, extincţia generalizată a specializărilor, apusul interdisciplinar şi inutilitatea connaisseurilor, e hubrisul de astăzi, triumfător şi voios al potentaţilor-masă care o  neagă în număr multiplu, comunitar, existenţial, estetic… Din fericire, ca  un făcut, ce deturnare! – o mai putem spune, ce societate post-spectacol, al witzului lui Maxwell, al reversibilităţii duale, printr-un joc destinal al hazardului, (Jarry/Baudrillard) al Principiului Răului, încă există opoziţie şi antiteză, fulguraţia descătuşată a potrivnicelor, tricksterul, deranjatul… puerilul. Suveranitatea Negatorului? Zăbovind în negativ? Marchizul de Sade a fost doar un copil… Căci cine a sedus-o vreodată pe Justine? Child Harold? Feministele? Poate doar Lewis Carroll… Jurnalul Seducătorului şi fenomenologia spiritului. Voinţa demonică, seducţia duală,  Kierkegaard. Oglinda. Evil EyeObiectul…  De altfel, copilul ştie că el nu este doar un copil… Copiii îşi recunosc complice Suveranitatea… Acefalul Bataille şi Sfântul Genet. Voioşia şi exuberanţa spiritelor dănţuitoare…Alice Liddell şi Lewis Carroll. Oscar Wilde şi Prinţul fericit. Erotismul inimilor rupte în bucăţi. Literatura şi Răul. Împărăţia Copilăriei şi Înălţimile unde urlă vântul. O ştim dincolo de la Hegel, Bataille, Nietzsche şi Kierkegaard. În Plenitudo intellectus. Mai aproape – Crăiasa Zăpezii şi mamele maşterele noastre. Le vom ucide. Oedipian, vorbind. Jur pe River Phoenix şi Lili Taylor. Pe Serge Reggiani şi Simone Signoret. Cu dragoste, ca Henry Nebunu’. În dialectică, ca Jack Spintecătorul. O noapte din viaţa lui Jimmy Reardon. Dincoace, copilul – autosuficienţa Narcisi(a)că, puerilul – dispoziţia capricioasă, adolescentul – îndărătnicia şi încăpăţânarea, deranjatul – regele şi suveranul, şi tricksterul – artificiu, fetichio, mască,  se găsesc mereu pe muchii care se clatină. De aceea, în cazul lor, entropia eşecului este întotdeauna ridicată. Dar acolo unde există singularitate şi dănţuire spiritului liber – în gândire – noi, ah! puerilii, ah! noi, încarnările spiritelor libere! – temperatura este în realitate constantă  la 37°2 le matin. Un titirez, o afirmaţie, în erotismul taciturn, puissance, în seducţie şi sfidare, în désobéissance. O ştie orice adolescent. Arta adevărată este cu desăvârşire eternă şi demiurgică. Apetenţă faustică şi orgoliu dantesc. Dincoace de bine şi rău.  Fantoma lui Anne Frank. Spectrul lui Kierkeggard. Maimuţa lui Henry Louis Gates Jr. Trickster, metamorfoză, magie neagră, săg(eţi)le Brontëiene ale amurgului şi aurorei. Reprezentare şi Încarnarea aparenţelor. Simulare. Fie, aşadar, canibalism. Haha!… Întoarcerea refulatului, revrăjirea lumii, muşcătura vârcolacului şi răzbunarea tricksterilor. O nouă şi frumoasă victorie pentru obiectivitate raţională… Ce proiecţie cinematică! Dincoace de Holocaust şi ochiul lui Dziga Vertov. Afirmarea viului. Mouchette şi Gummo. Hemoglobină şi reverie auratică. Copiii ştiu că lumea adulţilor nu este doar ameninţătoare, ci şi surpriză, raptus, viol şi umilinţă. Minunatele oase. Toate personajele lui Salinger. Anne Frank, în cuptor, pe propria piele… Împăratul Muştelor. Ce rămâne din Auschwitz? Adolescentul află devreme că lumea adulţilor chiar există…  à l’envers – în literatură, în pliurile inimii sale – direct în realitate. Portretul artistului la tinereţe. Carson McCullers. Tânărul Joyce. Baudelaire şi Kerouac. Cei care nu neagă. Aşadar doar stigmatul este însemnat mereu un pilon de rezistenţă. Deranjatul, copilul, Satan, nomadul, cerşetoria, tricksterul, foamea, canalul, dorinţa…  Sfatul tânărului Faustroll către nişte Fauşti mai bătrâni şi Fauste mai înţelepte. Cea mai mare simulare a Diavolului a fost scuza că Dumnezeu nu există. Copilul care va veni în Simulare bate cu pumnii în pântecul Marii Prostituate lângă un tomberon în decembrie. Metamorfozele Tricksterului. Zâmbetul pisicii din Cheshire… Simularea se petrece déjà vu. Forget Baudrillard!  Lucifer şi Paracletul reuniţi de vagabondul Léon Bloy. Infinite Jest. Lui David Foster Wallace. Dincolo, femeile vin şi pleacă, vorbind de Eliot şi Michelangelo. Dincoace de nihilismul contemporan şi era digitală, adolescenţi cu inimi dilatate, peşti banană, degete mici, cavaleri kierkergaardieni şi domniţe din Vechiul Bizanţ pregătesc o renaştere… Şi mulţi sunt cei care o ştiu. Noi ştim că rămâne ceva ce nu poate fi distrus niciodată.

 

 

-Eşti un băieţel prostuţ, spuse Împăratul Muştelor, nu eşti decât un băieţel prostuţ. 

William Golding

2

Arta este o gaură de iepure wagneriană. De la Aristotel la Nietzsche la Heraclit şi Lewis Carroll nu s-a spus un adevăr mai mare. Berbeleac, învălătucire, ameţeală, catharsis şi transcendenţă. Fluviu şi maelstrom. Viraj şi imersiune. Spuneţi-ne, Ishmael. Fuzziness şi Melville. În inima întunericului sălăşluiesc doar Conrad şi Poe. De altfel, la un nivel abisal al lucrurilor tot ce se întâmplă în lume – dacă nu există nimic în afara textului – este tensiune la graniţa fragilă dintre spital, clinic şi insanitate. După cum spune şi Nietzsche – copilul e inocenţă şi uitare, un nou început, un joc, o roată care se învârte singură, o primă mişcare, dorul secret de a spune da… Copilul este titirez, dorinţă şi libertate. El este sete de absolut. Copilul este un trickster. Puissance. Holden Caulfield care era un puşti ceva mai deştept decât filozofii noştri ne deschidea ochii asupra acestui lucru în romanul De veghe în lanul de secară. Şi pentru că înţelegea puzzle-ul lumii se făcea trickster- supraveghetor în lanul de secară ca să protejeze copiii să nu cadă în prăpastie. Adolescentul Holden Caulfield a înţeles lucrul fundamental care se relevă permanent încă de la întemeierea lumii. Că adulţii pot deveni copii ai diavolului iar copiii suveranii libertăţii absolute. Adulthood is Hell, ne spune undeva Michel Houellebecq, şi câtă dreptate are. O ştia şi mai timidul Lovecraft, horcăind şi bâjbâind prin oroarea cosmică. Căci împăratul muştelor descris şi de William Golding în romanul său este demonul care sălăşluieşte în scorburi şi îşi ascute ghearele chiar în inimile noastre. De vocea lui şoptită nimeni şi nimic nu scapă. O cunoaşte foarte bine şi limba şi glasul raţiunii. Sunt mort, deci exist, ar susţine Descartes. Păianjenul nu a ţesut niciodată o pânză mai fină în Maya. Este căderea în genune şi uitarea definitivă a Jocului Lumii. Creatorul cunoaşte failibilitatea lumii şi o protejează de suicid şi anulare. Demonul ştie, şi pentru că ştie, el îşi păstrează taina… El este o stâncă la răscruce de vânturi. De veghe în lanul de secară, Holden Caulfield protejează fragilitatea vieţii de chemarea înşelătoare a genunii-moarte. Rebel prin excelenţă, el este un conservator. Adevăratul progresist al viului. Holden nu a fost nici pe departe un adolescent pios. Cea mai mare simulare a Diavolului a fost scuza că Dumnezeu nu există. Faust dincoace de metafizică. Rebelul prin excelenţă – Omul care era Joi. Lucifer şi Paracletul reuniţi de vagabondul Léon Bloy. Copilul care va veni bate deja cu pumnii în pântecul Marii Prostituate lângă un tomberon  în decembrie. Simularea se petrece déjà vu. Forget Baudrillard! Femeile vin şi pleacă, vorbind de Eliot şi Michelangelo. A doua venire, anunţată de Yeats, nu a fost niciodată mai reală. Dincolo de nihilismul contemporan şi dincoace de era digitală, adolescenţi cu inimi dilatate, peşti banană, degete mici, cavaleri kierkergaardieni şi domniţe din Vechiul Bizanţ pregătesc o renaştere… Şi mulţi sunt cei care o ştiu. Noi ştim că rămâne ceva ce nu poate fi distrus niciodată. O întrebare, aşadar, un rest, o aparenţă… sympthomme-ul, Reîntoarcerea fiului…Visează clonele umane oi Dolly?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s