Un filet de teorie. Neonul de la capătul lumii. Începutul Erei Digitale. Punctul Omega

Richard Linklater, Waking Life, 2001

 

Genres:  Avant-garde/Experimental

După piatra unghiulară în tolăneală, limbuţie şi trândăveală din cultissimul Slacker la confuzia graduală şi dificila maturizare din Dazed and Confused, trecând prin retroromanţul literat Delpy-Hawke din Before Sunrise/Before Sunset şi accesând în termeni ceva mai psihedelici conştiinţele mai mult decât simulate din A Scanner Darkly (flow my tears, Mr. Dick!), regizorul comunităţilor Austin-texane Richard Linklater (sau Orson Welles şi cu mine)  realizează în anul de graţie 2001 filmul experimental Waking Life. Iar dacă în urmă cu două secole Karl Marx lansa pe piaţă Manifestul Partidului Comunist, Richard Linklater comprima la început de mileniu în două ore infinitezimale ceea ce va deveni în concept şi chiar în realitate (simulare?) Manifestul Erei Digitale. Altminteri, dincolo de retorica metanarativă (a primului) nicio legătură între cele două artefacte culturale. Secvenţe chitchat: 1. Filozofia existenţială este reprezentată în film de Kierkegaard, Nietzsche, Sartre  – dar nu şi Heidegger. Ea este filtrată din acel amestec american de responsabilitate libertară (în spiritul valorilor umaniste – mai aproape de un Camus – Sartre e îmblânzit conceptual şi se preia partea pozitivă din Existenţialismul este un umanism) şi democratism constituţional (în spiritul domniei legii şi a statului de drept), fără derapaje liberale, şi  exemplificată de profesorul Robert C. Solomon în persoană. 2. Dihotomia creaţie/inactivitate sau binomul frică/lene sunt gândite cultural nietzchean şi interogate într-un acord intrinsec cu umanul, prea umanul – ca ingrediente dual constitutive ale naturii umane, de către profesorul Louis H. Mackey (bătrânul anarhist emaciat din Slacker). 3. Semnificantul şi semnificatul – imaginea acustică şi conceptul – sunt teoretizate printr-o grilă lingvistic-chomskiană de scriitoarea şi profesoara de literatură Kim Krizan (coscenaristă alături de Linklater la Before Sunrise), universalizate,  traducând în concept dorinţa sau ceea ce fiecare subiect caută să cunoască, recunoaşterea sinelui sau întâlnirea preverbală a fiinţelor umane. 4. Evoluţionismul postumanist este văzut ca o etapă în trei stadii – biologicul, antropologicul şi culturalul – ce dă naştere neoumanului a cărui sarcină 5. este să reconfigureze liberul arbitru în era post-relativitate (după dialectica epuizată  dintre determinismul cosmic şi teoria cuantică). 6. Extinderea conştiinţei, multiplicitatea creativă, Conştiinţa Universală Infinită este o posibilitate spiritual/mentală şi postmetafizică înaintată de afro-americanul Aklilu Gebrewold ca formă existenţială creativă şi deplină în perspectivă (de acum) atemporală. 7. Secvenţa cu regizorul Caveh Zahedi (I’m a Sex Addict) sau despre Andre Bazin şi filmul ca manifestare materială a divinului – este atinsă şi fixitatea temporală a fotografiei cu unele reminiscenţe din aura lui Walter Benjamin sau Evenimentul big bang aici şi acum în prezenţă constituie momentul magic al filmului. 8. O discuţie ceva mai filozofică – despre imposibilitatea reîncarnării sufletelor moarte (în dialectică malthusiană geometrică), şi mai vechea imagine vizuală cu fluturele care se visează pe sine al înţeleptului Zhuang Zhi – se susţine peripatetic  în pat inter(of)course, între Before Sunrise şi Before Sunset, (Ma nuit chez Maud) – între preafrumoasa Julie Delpy şi poetul dispărut Ethan Hawke – ambii comprimaţi în 2 minute de argumentaţia lui Delpy sau cât ai zice peşte în povestea lui Hawke: durată infinită în sensul percepţiei reîntoarse a lui Proust ce se trezeşte la realitate (din visul interiorului?) şi dă piept chiar în concept (dar şi în realitate?) cu Delpy-exteriorul (sau să fie vis?). (Ce e în mână, nu-i minciună, dragă Ethan, pardon Uma, adică preafrumoasă Julie! – Even Cowboys Get the Blues). Microcosmosul din Austin, Texas (locul de baştină al lui Linklater – topos desfăşurat şi în Slacker)  este aici reprezentat de 9. romanul care se scrie  singur – fără autorul Alex Nixon (să fie oare vorba de povestea înconştientului care se povesteşte pe sine?), 10. cântăreţul de blues contemporan Guy Forsyth în  salopetă şi ukulele, 11. documentaristul David Martinez (500 Miles to Babylon),  12. Bill Wise (din subUrbia lui Linklater din 1996), preafrumoasa animată Tiana Hux din zăpezile bărboşeniei ursuline Hemingway (Hills Like White Elephants: A Visual Essay) din 13. scena cu “nu vreau să fiu o furnică‘ de la pasaj,  sculptorul Steve Brudniak (care o păţeşte tare rău în bucoavna Asylum de Patrick McGrath – hehehe, ţi-a făcut-o păienjenelul…) şi poate mai cunoscut din serialul The Art Show,  14. producătorul Louis Black (Blaze Foley: Duct Tape Messiah – alternativă loony-country la The Devil and Daniel Johnston), sau 15. Lorelei Linklater, fiica regizorului, jucând Cat’s Eye şi evocând paspartuul valiză “Dream is Destiny” firul filmului, cheia şi calea regală a visului personajului principal interpretat de Wiley Wiggins. 16. Mirobolantul verbiaj marca Speed Levitch – cu şi pentru o interpretare în sine de Oscar – altminteri micro/macrocosmică la Nocturnă de pe podul Brooklyn de Lorca (fără Eliot sau Hart Crane) – cu trimitere exuberantă şi psihotică la clovnii cosmocomici şi dramatici ai lui Dostoievski (cunoaşterea de sine este atunci când fiecare dintre noi realizează că este unul din personaje în visul celuilat). 17. Oareşicum în antiteză într-o secvenţă urmă(ri)toare este replica unui personaj ceva mai transient ce suţine mai vârtos, în faţa personajului principal, ceva mai mult opusul: eu nu sunt un personaj din visul tău, aşa că ai grijă, eu sunt doar o imagine mentală, adică semnificantul nu glisează în referent, atenţie, astfel rămăi în real şi întreg la minte băiete. Dar atenţie, susţine Levitch, viaţa nu este vis, dar iguana îi va muşca pe cei care nu mai visează, şi aşa spune de altfel şi Lorca. Sunt pânze texturate în secvenţe dream-like, psihedelice, de la (neo)impresionişti la de Chirico, la Roy Lichtenstein şi pop art, trompe l’oeil, fluide, hipnotice, pe acelaşi suport vizual rotoscopic care va fi folosit mai târziu şi în A Scanner Darkly-  transformarea unei secvenţe filmate în animaţie. 18. Onironauţii şi atingerea formelor palpabile, mai reale decât realitatea, 19. teoria cranky-abracadabrantă a lui Philip K. Dick, sau întâlnirea cu însăşi poetesa Lady Gregory într-un timp atemporal aflat sub pecetea eonului gnostic (secvenţa de pinball cu Linklater himself, vezi Linklater şi pasagerul din spate din maşina-barcă   cu căpitanul cu cămaşă înflorată din secvenţa autostrăzii ocean de la începutul filmului)  şi care se continuă 20. la televizor într-unul din zapping-ul eroului nostru (în stare de vis? trezie?) cu relatarea lui Steven Soderbergh despre Billy Wilder care îi spune regizorului Louis Malle că tocmai a pierdut 2.5 milioane de dolari cu un film de buget a cărui temă este visul în vis…(oare care o fi?).  21. Teoriile eclectice, agresiv constituţionale ale jurnalistului de investigaţie  şi activistului radio Alex Jones (un fel de Michael Moore mai dinspre conservatorism, situat undeva între G.K. Chesterton, libertarianism şi paleoconservatorism)  au un contrapunct în situaţionişti şi praxisul teoriei  în secvenţa 22. din grupul celor patru acţionişti  – în care l-am recunoscut doar pe Adam Goldberg (soţul connasei Julie Delpy Bathory din 2 Days in Paris) care dérivă şi flanează fără pic de noimă şi se vor opri de altfel direct în practico-inert ca moşul căţărat pe stâlp!). Însăşi Guy Debord care le face o scurtă trecere din scoţianul R.L Stevenson celor patru praxiscieni ce cască gura mare la butada maestrului, ironia sorţii pentru maestru, fie ea subversiv subliminală (mie mi s-a părut ironică şi uşor barocă: Suicide carried off many. Drink and the devil took care of the rest). Cu câteva excepţii – scena imolării la propriu a personajului autodistructiv – cu o teză corosivă ce susţine însăşi ireversibilitatea haosului (nihiliştii ruşi ar fi fost probabil înnebuniţi), psihoza inumană din cuşca închisorii din secvenţa în roşu şi negru cu puşcăriaşul vindicativ şi distrugător (marca Stendhal), pledoaria antiarmă din uciderea colaterală din scena personajelor din bar (splash-ul de sânge şi tomată de bandă desenată m-au dus cu gândul la jocul video din 2003, XIII) -, mai toate ismele se extrag cu bine în noul mileniu uşor reconfigurate şi prespălate cu un nou balsam postteorie : modernismul, postmodernismul, new-age-ul, evoluţionismul postumanist, multiplicitatea creativă, chiar şi bătrânul existenţialism poartă cu sine o amprentă pozitivă. Nu se poate susţine că Linklater se înscrie în logica simulacrului susţinută de Baudrillard, mai degrabă în lentila ceva mai lisergic-ameţitoare a unui Marshall McLuhan. Pe un alt plan, filmul se apropie şi de premisa imaginată de un André Breton pe graniţa fragilă între vis şi lumea reală, cu unele tonuri psihedelice marca Philip K Dick, ambele filtrate printr-o gândire filozofică de tip atelier de cinema sau teorie experimentală de seminar de colegiu. De fapt, nu e nici una, nici alta. Din fericire. (A slacker is always a slacker). Este ceea ce-l face să nu fie academic pretenţios sau să se înhame automat la remorca postmodernismului. Atunci când a fost realizat în 2001 filmul Waking Life a însemant o condensare culturală sintetică care citită şi recitită cu atenţie printre texturi a relevat de altfel cu destul vizionarism momentul în care se găsesc astăzi atât postteoriile contemporane cât şi viaţa (digitală) în sine. Privind spre Corin Braga ce susţine sfârşitul postmodernităţii printr-un concept cultural, anarhetipul, s-ar părea că filmul lui Linklater împleteşte sfârşitul cronologic al postmodernităţii cu începutul Erei Digitale comprimând cele două coordonate spaţiu şi timp. Altminteri, neforţând conceptul şi privindu-l printr-o riglă autopoetică şi postumană alături de bătrâneii Eliot şi Yeats pelicula noastră digitală poate fi revăzută ca un nou (re)început. So, We are in dream time? Cine ştie adevărul, anarhetipul, zic eu, cunoaşte arhetipul. Axa Gilliam-Tideland-Parnassus? Posibil. Mai liberă conceptual, flotantă, delleuzo-barthesiană şi libertară şi gândită până la capăt, teoria înaintată de Corin Braga este una poate mai valabilă, seducătoare, dar cum rămâne altminteri cu posibilitatea ca să Waking Life? Să mai deţină oare Sfinxul cheia răspunsurilor noastre? Can ye drink of the cup that I drink of ? îl întreabă Duminică pe Omul care era Joi la finalul romanului  din Chesterton. The Trickster? Digitally yours, The Cliché, The Fuzzy, Cristian Necşulescu, 2011. Q.E.D. (DumnezEu este punctul de tangenţă dintre zero şi infinit). Lumea e mişcare rapidă a ochiului. E Punctul Omega. Şi atunci mă trezesc.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s