Psihopatologia vieţii sociale

King Missile,The Psychopathology of Everyday Life, Instinct, 2003

Styles: Alternative/Indie Rock, Black Humor, Experimental Rock, Fabulation, Neo-Psychedelia, Spoken Word, Surreal Humor


(c) For many years a reflex hammer and a tuning-fork lay side by side on my desk. One day I hurried off at the close of my office hours, as I wished to catch a certain train, and, despite broad daylight, put the tuning-fork in my coat pocket in place of the reflex hammer. My attention was called to the mistake through the weight of the object drawing down my pocket. Any one unaccustomed to reflect on such slight occurrences would without hesitation explain the faulty action by the hurry of the moment, and excuse it. In spite of that, I preferred to ask myself why I took the tuning-fork instead of the hammer. The haste could just as well have been a motive for carrying out the action properly in order not to waste time over the correction.

“Who last grasped the tuning-fork?” was the question which immediately flashed through my mind. It happened that only a few days ago an idiotic child, whose attention to sensory impressions I was testing, had been so fascinated by the tuning-fork that I found it difficult to tear it away from him. Could it mean, therefore, that I was an idiot? To be sure, so it would seem, as the next thought which associated itself with the hammer was chamer (Hebrew for “ass”).

(Sigmund Freud, The Psychopathology of Everyday Life, pp.133-134).

‘The Freudians will continue looking for the causes of mental diseases until they themselves become insane.’

(ibidem, p. 32).


Luându-şi titlul albumului de la unul din textele cheie al psihanalizei freudiene Psihopatologia vieţii sociale – eşafodată de doctorul Freud în 1901, şi pregătiţi să populeze cu moire şi coşmaruri Era digitală la început de mileniu 3, formaţia new-yorkeză King Missile şi, în special, liderul său spiritual, poetul John S. Hall, Oedip dereglat, jocker avangardist şi Don virtuoso al tuturor witz-urilor ucigătoare – declamă şi semnează cu succes unul din cele mai neobişnuite albume alternative din era post-milenară 9/11.

Vocea aspră/agresivă, instrumentaţia punk-turbulentă, şi textura psihedelică zugrăvită pe piesa Damned if I Know (cu un sampling episodic din piesa de sine stătătoare Ennui) este un început care promite, ca un contrapunct, să o ia repede razna... în hip-hop-hipnotica Ennui care ar putea constitui, de altminteri, o declaraţie de iubire bonom-castrator-necrofilă făcută (de un pacient rezervat) semenilor săi dragi în curtea stabilimentului de boli nervoase, acolo unde toate păsărelele pământului cântă la fel de frumos şi divin ca privighetoarea mecanică a împăratului Hans Christian Andersen (dar să nu-mi spuneţi, pe urmă, că nu v-am atenţionat din timp!). Căci Poe şi Baudelaire au şi îndrăgit-o, vă spun, fără îndoială!

My Father este oedipiană, jucăuşă, spirituală şi plină de duh, incluzând aici şi câteva reflexe condiţionate dub/reggae reproduse electro şi manierist, ironic şi destul de amuzant. Hamsters se hrăneşte pe alocuri dintr-un tempo electro/hip hop şi regurgitează un fel de povestioară ceva mai neobişnuită despre un imperativ şi drăgăstos mastermind  Fu Manchu al hamsterilor umani – cărora le poţi rupe, fie vorba între noi, de altfel, gâtul, atât de uşor – doar să vrei! (din nou, şoareci şi oameni! Encore! We‘re gonna pet them…and We‘re gonna love them… and We‘re gonna hug them…). Trilogia gemenilor Pain Series este ciclul de 5 poante spontane care cuprinde episoadele vorbite Hot Coffee, Cold Pool, Hummer Thumb, Stomach Cramps, Paper Cut – după cum urmează:

O cafeluţă care opărăşte gâtlejul plezirist.

O piscină glacială care îngheaţă sângele în vene.

Un ciocan nărăvaş care stâlceşte şi zdrobeşte degetele de la ambele mâini.

Crampe stomacale care ridică de pe un scaun comod şi ceva mai lax.

Un cuţitaş de tăiat hârtie care se agaţă ca prin minune de gât şi nu se ştie din ce motive obscure îşi continuă drumul nestingherit chiar prin deschizătura aortei ascendente.

Rugămintea tânguitoare de pe piesa Give me a Dollar făcută de un milog ceva mai surescitat şi acompaniată de o sublimă orgă mortuară se transformă în cele din urmă, atunci când niciun samaritean milos nu este pe placul majestăţii sale zdrenţuroase şi îndeajuns de destoinic cerşelimii sale, într-o baie binemeritată de sânge. (Altminteri, nimeni nu e perfect pe lumea asta!). 

Bucata Chickens ar fi putut să fie cu amestecul ei de voce alertă şi textură densă (undeva între eclectismul hardcore punk şi metal) bine amestecate în compoziţie psihedelică, o piesă interesantă. Doar o muzicuţă disonantă care străbate total anapoda structura cântecului îţi lasă impresia unui experiment sonor care se doreşte altfel, dacă nu s-ar transforma pe nesimţite şi cât ai zice peşte în loc comun şi chiar perisabil. În antiteză, The Miracle of Childbirth este chiar reuşită cu începutul de pian chopinian şi continuarea cu violina valsată (naraţiunea face din jocul de-a mama şi de-a tata, o gâdiloşenie cu bâzdâc întru totul oripilantă, chiar şi pentru urechea ceva mai versată a lumii adulte; în rest, nu ştiu ce să zic).

Hehe! Dar cine o mai ţine minte pe domnişorica subţirică care ştia cam tot ce am făcut eu, de exemplu, vara trecută, atunci când am luat pentru ultima oară micul dejun cu Holly Golightly şi Audrey Hepburn? Canalul Hallmark? Diva Universal? Hai să nu fim răutăcioşi! Have you guessed the riddle yet? – căci piesa acronimă JLH se mai referă în treacăt (în afară de Jennifer Love Hewitt) şi la manifestările personal edilice ale lui Rudolf Giuliani (fostul primar al New-York-ului). Se pare că vocalul John S. Hall nu e chiar în regulă cu treaba asta. Oare să fie din cauză că Giuliani era membru al Partidului Republican? Îmi place să cred că John S. Hall nu este defel un Michael Moore.

Preşedintele în exerciţiu pre-Obama, mirobolantul răncier George. W. Bush sau, mai simpleton şi supereroic spus, doar W., este gratulat din plin pe piesa The President cu epitete foarte generoase precum “scumbag”, “muthafucker”, “shitface”, “prick” (apropo, voi aţi auzit de lanţul de magazine Mini-Pricks din România?), toate declamate într-un mod acerb, turbat şi înnebunit (mă întreb, de altfel, de ce n-a putut să i le spună frumos în faţă, aşa cum i le-aş declama eu preaînţeleptului doctor Oprescu dacă, evident, acesta va mai câştiga un alt mandat în alegerile viitoare).

Multe sunt artificiile creative ale lui John. S. Hall!  Eating People debutează jazzy şi se tărăgăne pe fundal ca o piesă banală de radio cântată de un pseudo-cor soul/pop (m-a dus cu gândul direct la serialul “Maddie şi David”, cel mai probabil doar o aminire-ecran refulată) şi se încheie (defulat) cu povestea unui umil canibal vegetarian (ce paradox neverosimil, nu?) ale cărui meditaţii filozofico-pascaliene ne demonstrează cu multă fineţe şi spirit geometric că inima (în special cea de porc, David, mă refer la animal, la animalul animal animal) are raţiunile ei (ascunse) pe care raţiunea nu le cunoaşte. 

Domestic Life este fără îndoială o satiră suprarealistă la adresa cuplurilor domestice care s-au cam hârşâit ele împreună tot uitându-se (el) de zor la televizor (şi imbecilzându-se lent) şi tot vrând (ea) în van (de) ceva (vreme) mai multă atenţie. Un bondar autoindulgent şi o viespe destul de bâzâitoare. Hehehe! La final, scena se lasă cu sânge şi apoi se cufundă în gol şi întuneric. Apare la un moment dat şi George Clooney. Doar televizorul îşi continuă cu zgomot alb, purici, calm, imperturbabil, suveran, disimularea neliniştitoare…Quiproquo-ul… (“Cronenberg, lasă-mă în pace! Cronenberg tu chiar nu auzi că vorbesc cu tine! Cronenberg, te rog să încetezi! Cronenberg, să ştii că îţi închid televizorul dacă nu eşti cuminte! Cronenberg, gata am zis! De ce mă chinuieşti? Tu de ce mă persecuţi? De ce mă faci să sufăr? Uite…uite…l-ai omorât pe bietul Haneke…Oooo!You did it with a white ribbon… Poor little austrian…He was really a socialist and an avant-garde filmmaker…He really didn’t want to go on choke…Poor little austrian…Poor little Benny…Poor little nihilist…He’s always loved being high…on high rope…Now, there, there Michael…There, there David…You’ll feel better after you take a nap. Everything we’ll be allright. Then, now. Hush, hush to the bedroom! Everything we’ll be allright…”).

În piesa suprarealistă Jim (şi metamorfozându-mă pe nesimţite – şi pe neaşteptate – în Huckleberry Finn) aş crede că naratorul îşi ucide cu voluptate personajele, le deconstruieşte până la gradul 0 al textului, apoi le reconstruieşte din nou (oare poţi lăsa balastul literar în golul nimcniciei şi al vidului când povestea trebuie să se spună mai departe învelită în patchuri, bucăţi accidentale şi structurate, de altfel, ca un limbaj psihotic?). Se pare că nu. Mulţumesc, semnificantule Parnassus. În concept, un gând vine când vrea el şi nu atunci când este chemat. Cică. Nietzsche. În final, bietul Jim moare de inimă zdrobită (Lucky Jim. În realitate, dragostea vine când vrea ea şi nu atunci când este chemată. Isn’t it? Alanis? Ironic, don’t you think?).

Resurecţia finală Jesus Was Way Cool [Millenium Edition] este ceva mai sonoră în comparaţie cu varianta piano-recitată şi dezarmantă de pe “Mistical Shit” din 1990. Adaptată pentru o generaţie post-milenaristă (sociologic Y, şi poate, de acum încolo, paradigmatic, chiar Z), piesa nu surprinde cu farmecul auratic de odinioară, dar reuşeşte să reconfigureze original Dasein-ul şi coolness-ul iniţial. Versurile sunt absolut mortale şi cu toate că este hărăzită să fie amuzantă şi satirică, ea nu este ofensatoare la adresa creştinilor : “Jesus was way cool/Everybody like Jesus/Everybody wanted to hang out with him/Anything he wanted to do, he did/He turned water into wine/And if he wanted to/He could have turned wheat into marijuana/Sugar into cocaine/Or vitamin pills into amphetamines/He could have played guitar better than Hendrix/He could have baked the most delicious cake in the world/He could have danced better than Barishnikof. ”  Ca o comparaţie vizuală, piesa mă duce cu gândul la tipul de umor încreţit şi zigzagzat de la sfârşitul anilor ’90 marcă înregistrată Kevin Smith, şi în special la filmul Dogma, la Jeebus-ul cool şi zâmbăreţ, şi la reprezentarea divinităţii sub o formă feminină, transsubstanţiată in persona chiar de Dumnezeul Alanis Morissette. În schimb, vocea uşor nazală se aseamănă în continuare (într-un mod destul de amuzant) cu cea a regizorului factotum Mike Judge, atunci când aceasta se confundă de-a dreptul cu imaginea profesorului  hippie David Van Driessen din bildungsserialul de educaţie postmodernă şi cultură pop/slackerească “Beavis and Butthead” (Dammit Beavis, Shut Up!).

Trecând peste supralicitările fabulatorii inerente recenziei noastre (datorate decomprimărilor obsesive de compulsie sonoră şi neuroticism pseudo-literar) putem afirma cu încredere că în contextual contemporan al standardizării generalizate din industria muzicală şi, ceva mai recent, din segmentele alternative, experimental, avant-garde, indie, de nişă, albumul din 2003 al celor de la King Missile este o alternativă scăpărătoare, amuzantă şi inteligentă ce reuşeşte să se impună cu mult umor răsucit şi prin curată (şi subversivă) idiosincrazie în faţa materialelor ceva mai sonore, venite astăzi din foarte trâmbiţata şi mult tapată zonă indie/artistică (oare a câta schimbare şi rebrănduire la faţă?) Brooklyn/New York.

Yf you like King Misile, you might also like: Beck, Beastie Boys, Camper Van Beethoven, Cake.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s