Strategiile Diavolului Bierce

“Cunoaşterea este creaţia ritmului”, declară cu entuziasm unul din personajele lui Ambrose Bierce în povestirea scurtă Stăpânul lui Moxon. În cazul în care cunoaşterea este rezultatul ritmului, atunci toate lucrurile sunt conştiente, întrucât toate se mişcă şi orice mişcare este ritmică, conchide tânărul nostru. Premisă filozofică, nu fără o oarecare ironie, pe care un Herber Spencer ar fi apreciat-o, fără îndoială. Este accelerarea cinetismului modern cu pretenţii promoteice de transformare a lumii pe baze materialiste şi fundamente cvasi-teologice. Căci sfârşitul secolului al XIX-lea sumonează la începutul secolului XX, pe lângă corpul sonor al fluidelor, şi forţe biologice, mecanice şi vitaliste.  Dar cea mai mare simulare a Diavolului a fost scuza că Dumnezeu nu există în dicţionarul său.

Dagon, walk with me!

Ambrose Bierce este fără îndoială unul dintre maeştrii prozei americane. Cu machiavelism necruţător şi imagerie disturbantă, drezina vieţii şi noaptea întunecată a sufletului uman n-au fost niciodată mai diabolic deraiate. O diplomă în povestiri scurte şi un atestat gotic fac din literatul Bierce un personaj acidulat pus în slujba unui condei sardonic şi muşcător. Căci editorialistul Ambrose Bierce nu s-a jucat defel cu semenii săi. Toţi au fost pociţi, biciuiţi sau satirizaţi fără cruţare. N-a iertat pe nimeni. Nici măcar pe Oscar Wilde. Ambrose Bierce a avut multe poliţe de plătit. Şi le-a plătit cu vârf şi îndesat.  În glumă, fireşte. Tuturor claselor sociale. Vi-l mai amintiţi, de altfel, pe micul Jo, băieţelul înfometat din povestioara Un copil vagabond, pe care mormântul nu se deschisese ca să-i primească trupuşorul îngheţat? Ah! Diavolului Bierce i-a plăcut să pună paie pe foc. Vâlvâtaia rugului poate încălzi inima multor suflete eratice. Mai mult sau mai puţin pioase. Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr. Cu oamenii trebuie să te porţi delicat şi cu atenţie. Dar intensităţile şi tempourile flăcării trebuie să fie diferite. O ştie foarte bine şi Edgar Allan Poe.

Why is a raven like a writing desk?

Aristocraţi în declin, oameni obişnuiţi cu pasiuni tumultoase; personaje eratice sau individualităţi bizare formează împreună fauna eclectică pe care vânătorul Ambrose Bierce a avut-o în vizorul său la sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar puşca lui Bierce nu a fost încărcată cu cartuşe oarbe de sadism sau mizantropie. Marchizul de Sade visa, altminteri, în urmă cu trei secole, la o extincţie universală. Se poate susţine că Ambrose Bierce a avut simţul umorului. Incendiatorii nu au fost defel oameni sănătoşi. Ambrose Bierce nu a sumonat niciodată oroare cosmică peste semenii săi. De acest lucru, se va ocupa serios la începutul secolului XX, un scriitor rezervat şi arcanic precum H.P Lovecraft, care o va transmuta subtil în creaţii pulp fiction. Ambrose Bierce nu le-a acordat benevolenţă personajelor sale, aşa cum o făcea, de exemplu, un scriitor puritan ca Nathaniel Hawthorne, marcat totuşi de o etică salvatoare (dar deloc izbăvitoare pentru personajele faustice din povestirea Ethan Brand). Un simbolism comun îi uneşte pe prozatorii americani coborâţi la sfârşitul secolului al XIX-lea pe faţetele impure ale pietrei filozofale. Secretul lumii li se dezvăluie căutătorilor. Cel ce sapă va găsi ceea ce caută. Cel ascuns la întemeierea lumii. Secretul conduce la adevăr şi condamnă la nebunie. Odată deţinut, adevărul osândeşte la perpetuitate. Iar cel ce rătăceşte, va rătăci întotdeauna… Dincolo de salvarea divină şi dincoace de comunitatea legăturilor umane, un fatalism malefic trăzneşte spiritul turmentat al personajelor anxioase care se avântă cu intelectul în straturile superioare ale abstractului. E o imagine recurentă care transpare demenţial şi în povestirile sardonice ale ironicului Ambrose Bierce. Se poate spune (cu oareşice umor) că la graniţa dintre real şi supranatural personajele lui Ambrose Bierce sunt pietre de mormânt făcute să danseze. Căci America spaţiilor vaste, inima orăşelelor mocnite şi cimitirele mute poartă cu sine emanaţia (supra)naturalului unde Răul pare să fie un dirijor allegro. Se spune că Dumnezeu nu a jucat niciodată zaruri cu lumea. Dar oamenii şi-au riscat adesea viaţa la roata norocului. Iar Ambrose Bierce a acţionat în crescendo. Raţiunea se transformă cu stupoare la sfârşitul secolului al XIX-lea în turbulenţă mentală. O strategie fatală pusă la cale de un binecunoscut Joker.

Monsieur Nathaniel Hawthorne, cest moi!

Viaţa, în ansamblul său, pare să dirijeze Bierce, este un joc cu hazard şi capcane mortale, unde pasiunile umane, eratice şi clocotitoare sunt vioara principală. Raţiunea şi nebunia dănţuie împreună precum două Valpurgii încolăcite. Două amante nedespărţite, fără îndoială. Viaţa şi moartea sunt negociate de prezenţele reale, palpabile sau ameninţătoare ale psihicului uman. Aprehensiunea stranie emanată şi de Maupassant nu a fost niciodată mai susceptibilă de crezare. În opereta ei, elementele se combină troppo, la graniţa fragilă dintre clinic şi sanitate. Dirijori sunt forţe mai mult sau mai puţin imaginare. În marionetele umane se întrepătrund ad infinitum, în contracţiile ritmice ale unui univers expansiv şi haotic, forţe brutale şi elementare. Ariile wagneriene din Războiul Civil American, cu ofiţerul Bierce,  şi simfoniile din Războul Franco-Prusac, cu voluntarul Maupassant, martori şi combatanţi, în derulările sângeroase, ale unor butaforii cosmice de operă totală.

Vigoarea şi imanenţa spiritului, fluidul trecător şi angoasa morţii, terifiantul de dincolo, toate se petrec în expansiune, fără început şi fără sfârşit. Iată moştenirea pe care o vom lua în posesie (şi pe pielea noastră) la trecerea pragului din lumea de dincolo. O odihnă binemeritată pentru oasele noastre… În iarna anului 1913, Ambrose Bierce scrie o ultimă depeşă foştilor camarazi din Războiul Civil. Vechii prieteni se găsesc acum la senectute, odihnându-şi ciolanele bătrâne. Dar ceasul presează, diavolul se grăbeşte, e timpul pentru pământuri noi şi eroi fără morminte. Vechiul Mexic, aventurierul Pancho Villa, hotarul dintre lumi. Fausticul pare să-i dea târcoale bătrânului de 71 de ani. Epitaf pentru dispariţia misterioasă din 1914, scrisoarea se încheie premonitoriu : “As to me, I leave here tomorrow, for an unknown destination.” A fost ultima propoziţie a diavolului Bierce în carne şi oase. De altfel, corpul său nu a fost descoperit niciodată.

David Blair, Gothic Short Stories, Wordsworth Classics, 2002.

Ambrose Bierce, Valea bântuită, Leda, 2005.

Robert Enrico, An Occurrence at Owl Creek Bridge, 1962.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s