Good Elliott Smith (I)

Elliott Smith este în istoria Indie Rock ceea ce Gus Van Sant este în canonul cinematografiei alternative contemporane. El se înscrie în acea sensibilitate neliniştită care de la J.D. Salinger la Sylvia Plath şi până la iconoclaşti de factură mai recentă precum Kurt Cobain şi Jeff Mangum se va zbate pentru multă vreme acolo unde toate afecţiunile sincere sunt şi adevărate: în păienjenişul existenţial al sufletului adolescent.

Steven Paul ‘Elliott’ Smith se naşte pe 6 august 1969, în oraşul Omaha, din statul american Nebraska, în sânul familiei Bunny şi Gary Smith. În anul următor, părinţii săi divorţează, iar micul Elliott este trecut în custodia mamei care se stabileşte – în decursul aceluiaşi an – alături de noul partener de viaţă în suburbia Duncanville în apropierea oraşului Dallas. Prima imagine exterioară ne este redată prin intermediul unei amintiri ecran, în timp ce se joacă la marginea unui zăgaz din apropierea unei autostrăzi. Contactul copilului cu lumea înconjurătoare are loc în momentul întâlnirii cu o broască-ţestoasă: ‘Am ridicat-o de la pământ, iar ea mi-a făcut pipi pe mână’, mărturiseşte el într-un interviu. Începutul copilăriei este marcat de mici furii îndreptate împotriva televizorului, singurul echipament electronic la care îi este permis accesul.  ‘În prima zi, când mi-au dat voie la televizor, l-am făcut ţăndări’, îşi aminteşte el cu altă ocazie. Atunci când nu distruge la butoanele de volum şi imagine, Elliott este ademenit de lumea virtuală din spatele ecranului şi este prins de programele de desene animate, în special de H.R. Pufnstuf – serialul de televiziune pentru copii difuzat între 1969-1971 de reţeaua NBC. La vârsta de 4 ani aflăm că se căsătoreşte cu Amy, fetiţa din vecini de aceeaşi vârstă cu el. Ceremonia se repetă în fiecare zi pe trotuarul din faţa casei sale, dar demonul tachinărilor lucrează pe căi ascunse, iar în final divorţul este inevitabil. La 9 ani, începe lecţiile de pian, iar în atmosfera creată, copilul descoperă cu surprindere atonalitatea şi disonanţa la care îl expune tânărul profesor ce compune piese avangardiste.

Noua muzicalitate îi pare stranie şi neplăcută, dar este receptiv la comunicarea secretă, pe care doar un lucru făcut cu pasiune o poate transmite. Sunt momente senine în timpuri familiale dificile, punctate de mici fericiri secrete, în care îşi cumpără discuri, pe care le ascultă mai apoi complice cu el însuşi, zile de-a rândul în camera sa. Prima recunoaştere a talentului său are loc în cadrul festivalului local de arte, moment în care este premiat pentru compoziţia de pian intitulată ‘Fantasy’. La 12 ani, face o vizită tatălui său bun, în statul Oregon, şi primeşte cadou din partea acestuia o chitară. Este momentul în care se deprinde – cu ajutorul cântecelor country şi a imnului ‘Amazing Grace’ – cu tehnica de atingere a corzilor cu vârful degetelor. Conform interviurilor din perioada adultă ne putem face o primă imagine legată de microcosmul social din Duncanville. Se pare că atunci când nu este reglată de rutină şi frecventarea bisericii locale, viaţa comunităţii se împarte între momente de anomie şi plictiseală, punctate de debuşeuri adictive şi violenţă familială. O arcană sinistră ne relevă posibilele suplicii la care este supus de tatăl vitreg – Charlie Welch – în două din cântecele sale ulterioare – ‘Flowers of Charlie’ şi ‘Some Song’ – iar Smith va susţine într-un interviu chiar abuzul-,  dar cel mai probabil secretele vor rămâne definitiv îngropate. Majoritatea prietenilor din această perioadă provin din familii disfuncţionale în care figura tatălui se impune cu vehemenţă şi pedepseşte aspru orice formă de insubordonare. În momentele în care amocul familial se retrage pentru scurtă vreme în apatie domestică, Elliott şi prietenii săi îşi găsesc supapele în muzică, răfuieli de ocazie, şi descoperă alcoolul şi marijuana. Fragmentarea emoţională, violenţa interpersonală şi relaţia ambiguuă cu locul unde îşi petrece primii ani din adolescenţă îl vor marca definitiv pe acesta, iar anxietatea acestei perioade va transpărea constant în versurile sale de mai târziu. Hotărât să facă o schimbare, Elliott Smith părăseşte Duncanville, şi se mută în Portland, unde trăieşte alături de tatăl său bun, de profesie psihiatru. Manifestă interes faţă de profesia acestuia, îl descoperă pe Freud, şi doreşte să devină terapeut. Dar entuziasmul e curmat în urma unei dezvăluiri intime atunci când realizează că nu poate să ofere oamenilor liniştea de care au nevoie aceştia. Tot în această perioadă începe să fie atras de instrumentele de înregistrat muzică, urmează cursurile liceului Lincoln, şi formează alături de câţiva prieteni prima formaţie.

Printre preferinţele muzicale din această perioadă se numără The Beatles şi Bob Dylan, sound-ul ‘Motown’ din Detroit, artistul ‘Smokey’ Robinson şi Stevie Wonder. Formaţia Kiss – pe care o va abandona în momentul descoperirii punk-ului – completează o listă de influenţe eclectice la care se mai adaugă The Clash, Bauhaus sau Elvis Costello. Piesele trupei gravitează în jurul baladelor simple, iar primul cântec  – ‘Condor Avenue’ – care va fi inclus ulterior pe albumul Roman Candle – este un colaj vizual şi sonor ce scoate la suprafaţă o lume marginală, alcoolizată şi agonică, o realitate sumbră în care se zbat oameni obişnuiţi la sfârşitul guvernării Reagan. După terminarea liceului, Elliott este acceptat – pe urmele prietenei sale – de Colegiul de Ştiinţe Umaniste Hampshire –  universitate de arte liberale constituită ca o alternativă experimentală la sistemul clasic de învăţământ. Programul flexibil şi tematica cursurilor sunt în concordanţă cu convingerile sale, dar atmosfera generală din campus îl indispune, şi se mută în oraşul Northampton din apropiere.  Perioada petrecută la Hampshire este marcată în anul 1987 de un moment important în dezvoltarea sa muzicală. Aici îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu Neil Gust, un coleg cu care împărtăşeşte convingeri intelectuale similare şi un ethos de viaţă indie şi marginală. Colaborarea dintre cei doi – care debutează în cluburile locale – la acea vreme un melanj de post-punk, new-wave şi grunge – prin compoziţii proprii şi coveruri după Ringo Star şi Elvis Costello – se concretizează în 1991, atunci când ia naştere trupa Heatmiser. După absolvirea colegiului cei doi se mută în oraşul Portland, iar trupa recrutează în rândurile sale un basist şi un toboşar. Primul concert are loc în anul 1992, de Ziua Îndrăgostiţilor, iar primul album intitulat ‘Dead Air’ este lansat în 1993, la un label independent local. Heatmiser începe să aibă vizibilitate pe scena alternativă, dar Elliott Smith nu se simte în largul său în cadrul formaţiei. Muzica este zgomotoasă şi nepotrivită pentru vocea şi versurile sale. Loud rock! va declara cu ironie mai târziu într-un interviu televizat. În plus, publicul formaţiei îi displace, şi îl găseşte opus convingerilor sale. E o perioadă agitată în viaţa lui Smith care reuşeşte performanţa de a lucra pe rând ca brutar, coşar, săpător şi pompier. Sunt slujbe interschimbabile care îl ajută să beneficieze de cel mai de preţ artefact al timpurilor moderne – timpul liber. În această perioadă frecventează o comunitate artistică mai largă şi cunoaşte artişti precum Rose Melberg (the Softies) şi Pete Krebs (Hazel), Rebecca Gates (the Spinanes), Mary Lou Lord sau Sam Coombs. Sunt câteva nume cu care concertează în perioada Heatmiser şi care vor colabora mai târziu pe materialele sale discografice. În 1994, anul dispariţiei trupei Nirvana, la apogeul grunge-ului, şi în plin avânt alternativ, managerul Heatmiser trimite o copie cu câteva din cântecele solo – înregistrate de Smith la sfârşitul anului  1993, şi ţinute la sertar – labelul-ui indie local Cavity Search Records. Elliott Smith are acum 23 de ani şi semnează primul său material solo discografic.

Un cântec de leagăn pentru marginali Roman Candle (1994)

Debutul lui Elliott Smith este un chef-d’œuvre. Beatles îl întâlneşte într-un mod straniu pe Kierkegaard, iar Roman Candle trece pragul. Albumul degajă un aer improvizat fiind înregistrat la subsolul casei pe un dispozitiv analog. Elliott cântă la chitară acustică, iar la tobă mică şi talger, artistul indie, Pete Krebs. No Name #1, No Name #2, No Name #3, No Name #4 sunt secvenţele discontinue ce înfăţişează împreună o lume întunecată şi sumbră. Prezenţe amorfe şi figuri adictive bântuie în noaptea întunecată a sufletului uman. O lume alienată, repliată în interior, atinsă de un bizar stoicism autist. Adolescenţi înstrăinaţi, perechi debusolate căzute pradă marasmului, fracturi post-existenţiale, lumânări de interior care se sting treptat. Sunt colajele fracturate ce reflectă agonia destinelor marginale aflate în pragul extincţiei emoţionale. Vocea lui Smith este fluid-sedată, aproape şoptită, şi acţionează precum o tranchilizare secretă şi ca o întâlnire insolită între Nick Drake şi Kurt Cobain. Transpusă peste destinul său şi al personajelor sale, aceasta creează o atmosferă de comuniune tainică şi linişte împăcată. Dincolo de a constitui o critică socială, albumul Roman Candle reflectă la sfârşitul postmodernităţii, constatarea împăcată a unei lumi depersonalizate ce continuă să se înstrăineze conform regulilor proprii. Panoramă alienantă a periferiilor urbane, justiţie poetică şi cântec de leagăn pentru toţi posedaţii autoexcluşi, Elliott Smith dă viaţă unui album transcendent ce se apleacă cu compasiune asupra celei mai neconsolate poveşti existenţiale – sufletul uman. Roman Candle este opiul calmant care aduce cu sine liniştea promisă.

Flashul discret al heroinei – Elliott Smith (1995)

Al doilea material discografic semnat Elliott Smith este contractat la Kill Rock Stars , unul din cele mai importante label-uri independente americane,  promotor al punk-ului underground şi al stilului riot grrrl din anii ’90. Albumul conţine 10 piese injectabile ce măresc senzaţia de dependenţă cu fiecare kick. Needle in the Hay (Wes Anderson o va folosi mai târziu în Royal Tennebaums) şi White Lady Loves You More au titluri premonitorii şi sunt adevărate imersiuni hipnotice în universul adictiv. Sound-ul este fluid, în mare parte acoustic, iar vocea lui Smith este un flash liniştitor ce reduce anxietatea şi instaurează o stare de anestezie terapeutică. Reversul suburbiilor marginale este unul sumbru, iar sensul metroului ce curge într-o singură direcţie te poate arunca în cel mai rece val-sevraj – The Biggest Lie. Instanţele morale şi mustrările emoţionale s-au găsit întotdeauna în conflict cu lumea nebănuită a adolescenţei. Bogat în contrast şi conflicte, spiritul acesteia, rănit sau ultragiat, nu a uitat niciodată umilinţa suferită, şi s-a revanşat aproape întotdeauna, pe el însuşi sau pe lumea exterioară. Epidermic şi transient, hipnotic, autodafé teen-junkie, confesiune adictivă, albumul rescrie hipodermic în era indie alternative şi post-Nirvana ordalia postmodernă a sufletului adolescent.

photos: last.fm



Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s