Un top 10 avant-post-punk-indie

Dintr-un coşciug de tablă verzuie parcă iese,
Încet, din cada veche, un cap neghiob; îi vezi,
Sub negrele şuviţe scăldate în pomezi,
Cusururile, fără îndemânare drese.

(Arthur Rimbaud – Vénus Anadyomène)

‘But I don’t want to go among mad people,’ Alice remarked.

‘Oh, you can’t help that, ‘ said the Cat: ‘we’re all mad here. I’m mad. You’re mad.’

‘How do you know I’m mad?’ said Alice.

‘You must be,’ said the Cat, ‘or you wouldn’t have come here.’

(Lewis Carroll – Alice in Wonderland)

[©last.fm]

[©Mark Brady]

[©Cristian Necşulescu]

10. Dolly Mixture (1978-1984)

O sămânţă de-aş avea – ce botina mea! La răscruce de vânturi – surorile Brontë şi lupta miltoniană continuă cu masificarea din societatea post-industrială. Dacă se face frig tragem pe noi un pled scoţian şi ne întoarcem în realismul social, antecameră pentru chichinetă, şi depănăm felii de viaţă cu Joe Orton şi John Osborne. Seara citim din victorianul Lewis Carol, dar numai paginile din jurnalul ascuns, iar la culcare cântăm cu guvernanata Siouxsie Sioux cântecelul Twinkle, Twinkle, Little Star.  Şi promitem să nu privim înapoi cu mânie. O adevărată viaţă sportivă!

9. Slapp Happy (1972-1975)

Noi nu ştim ce căutăm în acest top pe poziţia 9. Stilul nostru se încadrează mai degrabă în rock-ul progresiv şi parcă venim direct din cabaretul lui Kurt Weill. Dar Patti Smith consideră retrospectiv că tonul dramatic şi estetica luciferiană adoptate pe acestă piesă specială ne apropie mai mult de arta punk şi decadenţa transcendentală a unor Huysmans şi Léon Bloy. Dar în fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură? Până şi Dumnezeu a fost sedus de Diavol. Uneşte Lucifer cu Paracletul. Intens şi Erotic. Poţi?

8. The Shaggs (1969-1975)

Trei surori de factură cehoviană încapsulând în 3 minute infinitezimale o întreagă filozofie de viaţă cât alţii în sute de reîntoarceri ciclic-nietzscheene şi durate proustiene de interior. În rest, suntem fanele lui Wes Anderson şi ale Familiei Tennebaums, căci tare ne mai place să buchisim din J.D. Salinger. Paradoxal, nu ne place Beatles, dar îndrăgim The Kinks. Şi purtăm la piept un pandantiv cu prichindeii Kurt Cobain şi Elliott Smith. În copilăria noastră n-am pierdut niciun abţibild burlesc cu doamna magnetică Lili. St. Cyr. Iar în adolescenţă ne-a măcinat o singură întrebare: Pere Ubu + Captain Beefheart + Syd Barrett = (Courtney) Love + Alfred Jarry? Trupa noastră a încetat din viaţă odată cu apariţia romanului Ragtime de E.L.Doctorow. Iar moşneagul Frank Zappa a fost un guru dezbrăcat şi urâcios. Într-o transă psihedelică, fără niciun complex Peter Pan, a mâncat şase cozi de şase pisici, pe care şi le-a atârnat la piept fără nicio ruşine metonimică, ca trofeu metaforic magie neagră. Btw, de ce a îmbrăţişat Zarathustra nietzscheană căluţul pe o străduţă din Torino? Să fie din cauză că atunci când Hegel şi Marx s-au culcat împreună în baldachinul cunoaşterii profunde, singura sinteză totală şi moral posibilă, a fost spiritul ironic şi estetic al cavalerului Kierkegaard?

7. The Raincoats (1977-1984) (1993-present)

Noi tocmai ce ne-am cherchelit mai devreme. Ana, Gina, Vicki. Am băut un păhărel cu Peter Falk şi John Cassavetes. Gena Rowlands a căzut repede sub masă. Dacă nu ne credeţi pe cuvânt mai bine citiţi Raymond Carver şi vizionaţi Shortcuts de Robert Altman. Şi ascultaţi neapărat piesa noastră care este un chef-d’œuvre. Să se mai spună că proletăriţele old school şi post-punk englezoaice nu ştiu să performeze complex, fracturat şi transcendent. În rest, ne e prietenă Liz Taylor, dar mai prieten ne e Richard Burton. Iar Peter O’ Toole e o adevărată iguană în noapte. Păi nu se căţăra el pe lustră ca un adevărat Pygmalion şi se dădea Mesia şi făcea pe nebunul privind înapoi cu mânie precum Jimmy Porter regizat de Tony Richardson? Nici noi nu ştim ce să mai spunem başca Ken Loach şi Mike Leigh. Dar cui îi e frică de Virginia Woolf? Celor trei porcuşori? Katherinei Mansfield? Lui Harold Pinter? Pisicii din Cheshire? Cartierul nostru muncitoresc preferă Whistle Down the Wind cu mântuitorul Alan Bates. Şi portocalele nu sunt singurele fructe. Mai e şi Pomelo cu votcă. Iar Billy Bragg e miner pe cât e balerină Billy Elliot.

6. Teenage Jesus and the Jerks (1976-1979)

Din vechiul New York vă salutăm cu primul şi totodată ultimul val de no wave. Nu ştim alţii cum sunt dar noi când ne gândim clinic la ce va să vină după noi în Minunata Lume Nouă, sperăm să nu ne cloneze în Morrissey, Courtney Love şi Michel Houellebecq. Nothing kinky here. Nimic arcanic. No Aronofsky. Yes Paul Morissey. No Begotten. Yes Maya Deren. Yes Edward Albee. Yes J.D. Salinger. Dacă nu aţi citit până acum despre marchizul de Sade gândiţi-vă că tabulatura noastră reflectă ultimele zvâcniri ale (vălului) Justinei în braţele asistentelor feministe. Corpul fără organe? Jean Genet şi Antonin Artaud revelează liturgic Marea Prostituată Ioana d’Arc. Nu ştim ce ar fi spus Susan Sontag despre noi. Dar cui îi pasă? Păturii superioare a clasei mijlocii? Acefalului Georges Bataille? Literaturii şi cinematografiei transgresive? Aimez-vous Robert Bresson? Le Diable, probablemement…

5. Nirvana (1987-1994)

Cum vine asta M=O=I=S=T  V=A=G=I=N=A? Staţi puţin. Asta nu e fluxul conştiinţei. Să vedeţi ce păruială o să le trag eu androginului Virginia Woolf şi vărului Itt din familia Adams, Yoko Ono. Dacă nici eu n-am fost Rimbaud al anilor ’90 chiar că nu mi-aş fi dat seama de simbolistica marijuanei din opera mea. În rest, ce să vă mai spun. De partea cealaltă totul e bine. Love Buzz! Stau cu River Phoenix pe o bancă, citim Parfumul de Patrick Süskind, şi ne procrastinăm împreună aşteptându-l pe Godot. Am atins starea supremă de nirvana şi toate tribulaţiile noastre interioare s-au potolit între timp. Chiar şi pârâiaşul de River – cum îl alintă Michael Stipe într-un cântec – despre care toţi admiratorii săi secreţi susţineau că ar fi fost un fel de Jimmy Dean al anilor ’90 – recunoaşte deschis că tânărul Keanu Reeves a fost mai shakesperian decât dânsul în My Own Private Idaho şi că ar fi meritat să câştige Cupa Volpi în 1991. Dar ştiţi şi voi cum sunt italienii. Eu, unul, ştiu cel mai bine, căci la Roma am dat ultimul concert din istoria noastră, înainte să-mi zbor creierii cu o carabină în Seattle. Un adevărat anotimp în eter. Doar uneori mă mai agit un pic când văd la Dave cum coteşte tare spre hard-rock. Uit-o şi pe Courtney, ce naiba şi-o fi făcut la faţă, îmi dă impresia că e un facelift white trash combinat cu puţină mascara Brazil à la Terry Gilliam. Lasă că vine Billy Corgan s-o consoleze. Despre Crist numai de bine. Krist Novoselic, evident. Văd că poartă în continuare tricoul cu Dinosaur Jr. Foarte bine, formele bipolare şi pasiv-agresive trebuie să meargă mai departe. Mă întreb dacă mai votează cu democraţii. N-am apucat şi eu să prind primul preşedinte afro-american al Americii. Sau de culoare, cum preferaţi, ca să fiu imparţial şi corect politic… Şi nici săracul 2Pac. Şi cât şi-ar fi dorit… Nu-i aşa că nu vă era dor de nicio culoare de umorul Generaţiei X? Eu chiar apreciez rap-ul anilor ’90 iar 2Pac a jucat formidabil într-un film cu Tim Roth. Am plâns şi eu şi River Phoenix ca să vezi ironie postmodernă, căci era o poveste cu oameni obişnuiţi, privaţi de servicii sociale şi dependenţi de heroină. Chiar şi lui Robert Redford i-a plăcut dacă l-a listat el în prima zi a festivalului de film din Sundance. Dar tot Paul Butch Newman e mai tare în concept, atât la jucat cât şi la regizorat. Dar de ce nu apare Pat Smear în fotografie?… Pelicula lui Gus Van Sant a fost rezonabilă, dar chiar şi pentru cel mai serios dintre slackers, înclinaţia avangard-experimentală poate fi plictisitoare dacă nu se numeşte uneori Richard Linklater. În fine, eu am plecat, mă duc să iau nişte săruri de litiu. Cu artă conceptuală, evident. Despre grunge şi metaforic, vorbind. Ce se mai întâmplă cu suferinţele tânărului Vedder? Oh Me! Hehehe! Nevermind.

4. DNA (1978-1982)

Nu, nu e Direcţia Naţională Anticorupţie. N-are nicio legătură cu sinteza de molecule ce stabileşte identitatea organismelor din codul acidului dezoxiribonucleic.Vă spun eu că mă gândeam la toată astea când mă plimbam pe o străduţă din Tokio, după lovitura de stat eşuată a scriitorului Yukio Mishima. Şi nu, nu eram fascistă. Citeam confesiunile unei măşti pe un palier estetic, urcam într-o maşină dezirantă, şi mă opream direct într-un rizom, căci ascultam la căşti Serge Gainsbourg mixat cu Shibuya-key. Am plecat la New York pe vremea când Don DeLillo lucra ca paznic de noapte într-o parcare subterană. Jean Baudrillard nu devenise încă simulacru în Japonia iar Thomas Pynchon era lovit de paranoia în punctul V şi când credea că nu îl vede nimeni se credea şi dădea în J. D. Salinger. Un Fight Club pe cinste. Au vorbit despre treaba asta şi în The Simpsons. În cele din urmă, am ajuns într-o suburbie din New York, şi am prins pe viu violenţele gherilelor urbane, şi chiar filmările de la Little Lies cu debutul regizoral al lui Alan Arkin. Iar înainte ca Elvis Costello să devină o celebritate în anii ’80 mă întâlneam cu regizorul Jim Jarmusch şi Thurston Moore de la Sonic Youth. Am pus la cale tot felul de filmuleţe experimentale şi cubofuturisme sonore şi ceva poeme mecanicizate asociate cu lucrarea Trantella a pictorului Enrico Prampolini. În realitate, n-am avut în minte niciun concept. Căci aşa cum spune şi Nietzsche – un gând vine când vrea el, şi nu atunci când este chemat. Glumesc, desigur. Uitasem să vă spun. Numele meu este Ikue Mori. Baterista japoneză  schonberg-atonală a formaţiei. Nu ştiu ce să spun de Guy Debord. N-am nicio derivă şi situaţie de apărat. Poate doar pe Isou de ilettrism, venin şi nebunie. De exemplu, ieri flanam la întâmplare pe o străduţă din Bronx şi am dat nas în nas cu Paul Auster. Şi-a cerut scuze blue in the face şi verde în faţă şi mi-a citit un poem mai obscur de Stéphane Mallarmé. Ne-am fototgrafiat împreună la magazinul de trabucuri deţinut de Harvey Keitel. Era acolo şi un pantalonar italian, care face adesea poze în filmele sale, şi viitoarea Bel Ami, Christina Ricci, care purta un tricou cu familia Addams. Hehe, ziceai să sunt veniţi din comitatul Buffalo. Vincent şi-a cumpărat un poster cu Vincent Price iar Christina un tricou cu Brown Bunny. După ce Paul şi cu mine ne-am luat rămas bun – ca doi nebuni din Brooklyn, am participat involuntar la un flash mob organizat la câteva cvartale distanţă. Un camion de mobilă (condus în trombă de John Dos Passos şi E.L. Doctorrow) m-a ocolit ca prin minune şi a nimerit direct în centrul flash mob-ului lăsând (odihnă) pe caldarâm o grămadă de măruntaie învelite în pagini de romane. Şi pentru că nu sunt defel o japoneză cerebrală şi ranchiunoasă am plecat mai departe. Neverosimil, nu? Dar nu şi dacă îl combini pe Takeshi Kitano cu Takashi Miike. Ciao!

3. France Gall (1963 – 1995)

Sunt convinsă că mulţi vor strâmba din năsucuri că am ajuns chiar pe podium. Dar aşa a vrut spiritul rimbaudian al doamnei Patti Smith . Ăsta nu mai e punk, vor susţine unele spirite mai serioase. E pop în toată regula. Şi, în plus, din ăla franţuzesc. Le dau parţial dreptate. Ori eu ascult The Ramones şi se pare că ei au auzit de Buddy Holly, The Ronettes, şi chiar de yéyé. Glumesc, fireşte. Ei bine, pentru mine e punk avant la lettre, şi naţi-o bună. Căci eu când vreau să fluier, fluier, şi fluier mai bine decât orice băiat (păi mai citesc băieţii din Tristan Tzara şi Filippo Tomasso Marinetti?) Şi dacă nu ar fi punk, s-ar mai inspira din mine April March şi toate cohortele de copiliţe care invadează secolul XXI cu un reflux constant de indie-rock? Cum nu sunt deloc un (post)modern dezabuzat (care crede că indie-rock a murit o dată cu rock-ul de colegiu şi odată cu Pulp Fiction) ci o copilă naivă şi optimistă de cursă avangardistă nutresc speranţa că zăpăcitele din ziua de azi au ocazia să schimbe transcendental macazul într-un stil hipercinetic şi pletoric. Zic şi eu ca un excentric precum G.K. Chesteron – ştiu că e imposibil, şi tocmai de aceea o şi cred. Garçon de café care umblă adesea teleleu şi care mai nou îl încornorează pe preşedintele Republicii şi face ratatouille din Alain Bashung şi Nick Cave – şi crede despre sine că e frumosul Serge – pe numele său Benjamin Biolay – a fost cam obraznic pe penultimul album intitulat – quelle horreur! – chiar Trash Yeye. Şi drept urmare, s-a buhăit la faţă, a făcut burtă şi a început să chelească mai rău decât Nick Cave. Dar ştiu eu că ne iubeşte în secret. Să nu se supere chelioşii, mie îmi place Michel Houellebecq. Păi n-am extins eu domeniul luptei cu două particule elementare pe platformă atunci când mă aflam în căutarea posibilităţii unei insule cu harta Michelin pe teritoriul din cadă? În plus, Benjamin nici măcar nu are voce.  Păi ce să facă Tedeschi Carla Gilberta Bruni cu holteiul de Biolay, băiatul de grajd al doamnei Chatterley, ea care a tăvălit şi înşirat pe toate paturile de hotel din Paris (quelq’une m-a dit) bărbaţi în toată puterea cuvântului precum Mick Jagger, Eric Clapton, Vincent Pérez, Léos Carax şi lista poate să continue (vezi Wikipedia). Mie îmi place Carla. Cântă frumos. Are chiar un cântec pe versuri de William Butler Yeats. Şi mă duce cu gândul la o căprioară în lizieră, ca într-un film mai special de Chabrol. Şi Serge ăsta al meu e un adevărat nesuferit. Tot timpul le ţine în şah pe Jane Birkin şi B.B. În plus, dânsul e campion la dame. Un urâcios, ursuz şi morocănos. Mă chinuie tot timpul. Crede despre sine că e un vreun conte de Valmont dar în realitate nu e decât un beţivan care se dă la Whitney Houston. A zis deunăzi că-mi cumpără un lollipop. Dar nu sunt eu aşa prostuţă cum crede toată lumea. Păi la 14 ani eu citeam Nabokov şi mă uitam la desene animate cu Pepé Le Pew şi mă gândeam toată ziulica la Maurice Chevalier şi Charles Boyer. Adevărul este că sunt dulce de pupat, nu alta, dar băieţii sunt nişte râioşi, de-i pupi, ei prinţi tot nu se fac. Of! Ce m-am enervat într-o seară! Trebuie să vă povestesc neapărat că uit repede. Eram la cinema şi vizionam premiera la Masculin Féminin de Jean Luc-Godard şi deodată patati! patata! patatras! patapouf! dau nas în nas cu Chantal Goya (care avea o tunsoare cam caraghioasă pentru o fată, rău ascunsă sub o pălăriuţă cochetă) şi Jean-Pierre Léaud (care citea din Balzac şi primea la funduleţ 400 de lovituri din partea semenilor săi umanişti). Să vedeţi cu ce semeţie îşi mişca şoldurile Chantal! Şi ce o mai sorbea din priviri tânărul Jean! Mie îmi părea rău de el, sărăcuţul, că tare îl mai juca pe degete Chantal la domiciul conjugal. Păi cum să apari tu ca un nătâng în faţa căpcăunului Goya şi să spui că pentru tine centrul lumii îl reprezintă amorul? N-ai văzut ce-i răspunde Chantal? Ciudat, eu am crezut întotdeauna că Eu sunt centrul lumii. Iar Jean-Pierre tace şi tace, e blând ca un mieluşel, şi a înghiţit găluşca. Să vedeţi ce am făcut Eu în schimb. Sunt convinsă că aţi avut şi voi păpuşelele voastre cu care vă jucaţi atunci când eraţi mai mici (în special, băieţii). De obicei, erau companioni de nădejde (cu ochi scoşi) în timpuri moarte, atunci când părinţii erau plecaţi de acasă cu treburi mai importante. În copilăria mea pariziană, păpuşile prindeau deseori viaţă şi aveau prinse la cingatoare cuţitaşe ascuţite pentru aniversările speciale ale oamenilor mari. O păpuşă de ceară străpunsă de ace, şi cariera în cinematografie a Chantalei s-a terminat brusc, transformându-se (fără s-o ştie vreodată) în boroboaţe şlăgăroase pentru ţăndărici şi iepuraşi. Păi cum să-i faci tu una ca asta lui Jean-Pierre Léaud, dragă Chantal şi căpcăun Goya, benedictinului tuturor inimilor deschise? Vrei să cadă pe spate toate adolescentele din ţările asiatice şi unele post-adolescente din ţările francofone? Şi vă spun sincer, dragi băieţi! Fără nicio panglicărie de mică franţuzoaică. Eu chiar îi plac pe Lewis Carroll şi Oscar Wilde. Şi chiar şi pe Roman Polanski, deşi uneori nu-ţi dai seama dacă e locatar sau locatară sau chiar portăreasa imobilului în care locuiesc. Dar dacă aş fi băiat, şi n-aş fi France Gall, n-aş pleca eu urechea la turuitul şi minciunelele fetelor. În ce mă priveşte eu rămân cu jucărelele mele preferate Charlie Brown şi Micul Nicolas. Ei mă preţuiesc ca pe o confitură dulce, se ţin de fustele mele cât e ziulica de lungă, şi strigă după mine prin toată casa cu glăscioarele lor drăgălaşe: Noi te iubim aşa cum eşti privighetoarea lui Andersen!

2.UT (1978-1989)

Sonic Youth şi Polly Jean Harvey ne sunt paratrăznete în contemporaneitate prin tonurile experimentale şi sunetul mocirlos şi abraziv. In Jackson Pollock and Frank O’Hara We trust! Din mahalalele new-yorkeze venim odată cu explozia post-structuralismului în departamentele de literatură comparată. Din fericire, înainte de mumbo jumbo-ul teoriei franceze, noi am fost primele cu sonoritatea disonantă, şi transgresam toată ziua cu sunet şi furie mocnite, dar nu fără centru, ci asemenea dulgherilor transcendentali de pe acoperişurile lui Salinger, la vremea când vagonetul de critici culturali nu făcea nicio diferanţă conceptuală între Yves Klein, Patti Smith şi Jim Carroll. Să nu-mi spuneţi că periferia ştie mai multe decât centrul. Žižek, Go Home! Inconştientul nostru este deja structurat ca un limbaj de regină. Un Pasolini sadian, sacru, cu păsăroi şi păsărele, şi un homosexual tandru, viguros şi faustic ca Fassbinder sunt întotdeauna frecventabili teoriilor moarte franceze. Iar Camille Paglia are perfectă dreptate. Nu există un Mozart feminin pentru că nu există un Jack Spintecătorul feminin. Chiar şi Marcus Greil şi-ar fi dat seama de nuanţă dacă n-ar fi dat crezare machismului de operetă şi nihilismului corosiv al celor de la The Sex Pistols. Artă şi poetică, şi nu psihanaliză incestuoasă! Gaston şi Bachelard! Poetică şi fluiditate! Alice Liddell şi Lewis Carroll! Jan Švankmajer şi Alice! Orice adolescent cu spirit autentic cunoaşte secretul care se ascunde încă de la întemeierea lumii! Holden Caulfield n-a fost niciodată un adolescent pios. Apetenţă faustică şi orgoliu dantesc! O metaforă extinsă pentru muzica nostră este Angelus Novus reprezentat de Paul Klee şi interpretat de Walter Benjamin. Dar Holden Caulfield!… Ce facem în Sfârşitul lumii (trecută în simulare) care ne opune antiteză după fin-de-millenium?…Ultimul Lautréamont şi de la capăt!

1. Splint (1987-1992) O Captain! My Captain!


Anxietatea influenţei nu a fost niciodată prea mare pentru băieţii noştri. Dincolo de complexe Peter Pan şi alte implicaţii freudiene, Mark Twain şi Walt Whitman rămân destul de canonici pentru gustul nostru. Piatră unghiulară pentru dezvoltările ulterioare în arhitectonica care preferă post înainte de pre conceptul Spiderland din ’91 al celor de la Slint este un album ambiţios. Cum sunt afin eternului kierkergaardian, las deoparte rock-ul experimental şi pun subgenul post-rock în mâna specialiştilor (Ever since I was a teenager, I’ve always loathed european postmodern paganism). Că eleşteul, podişul şi stăvilarul din Louisville merg foarte bine cu poetul-insular Samuel Taylor Coleridge ne-o arată foarte bine o mână de tinerei cu apetenţă leviatană pe Good Morning, Captain. Textură sonoră complexă, dinamică unghiulară, tonuri old school hardcore-punk, atmosferă neliniştitoare care se învăluie ca un păianjen cu cruce în spate (Le Diable, probablement). Că transcendenţa şi centrul rezidă fără probleme în zone mai îndepărate (şi marginale) este o demonstraţie futilă pentru spiritul băieţilor de la Slint (care la 21 de ani ştiau deja ceva mai multe decât filozofii noştri). Căci ce ar fi arta, literatura şi muzica fără afirmarea orgolioasă a transcendenţei (chiar şi Derrida o căuta cu lumânarea) prezentă chiar şi în cele mai disipate eu-ri ale schizo-poeticului? Şi nu încape îndoială că băieţii noştri sunt botezaţi cu foc din acel poesis american care transmută adesea miticul şi transcendenţa, născut de singularităţi simbolice şi fuzzy, precum Căpitanul Ahab şi Herman Melville, sub oblăduirea neliniştitoare a clinicilor de psihiatrie şi al sceptrului suveran al individualităţii. Bunicul John Cheever ar fi fost probabil mândru de Don, Aman (poate chiar şi The New Yorker), într-o piesă halucinantă al cărei fir tulburător şi final asemănător cu povestioara The Swimmer, l-ar fi făcut fără îndoială pe Jacques Lacan să revizuiască drastic alienantul stadiu al oglinzii (noaptea întunecată a sufletului uman nu s-a desăvârşit niciodată cu psihanaliză), iar pachebotului dream-pop să ancoreze la babord un colac de salvare pentru coşmarul eteric suferit de cuplul sirenelor Jean-Jacques Cocteau şi Cousteau Twins (să nu li se facă rău de mare!). Apele obscure ale inconştientului nu au fost niciodată mai line pe Washer (sounds like asphyxiating pre-Third-Portishead with Jeff Buckley):  Goodnight my love/Remember me as you fall to sleep /Fill your pockets with the dust and the memories /That rises from the shoes on my feet /I won’t be back here /Though we may meet again […] I too am tired now /Embracing thoughts of tonight’s dreamless sleep /My head is empty /My toes are warm /I am safe from harm. Câţiva piloni stabili de susţinere arhaici: Sonic Youth, Galaxie 500, My Bloody Valentine, Smashing Pumpkins – debutul (Lilian) Gish (şi patru piroage instabile şi subterane:  Superchunk, Polvo, Codeine, June of ’44). Onest, clinic şi complex, albumul Spinderland (căruia nu-i voi dezvălui secretul aici – macrocosmos în microcosmos – universul încapsulat de un păienjenel care reflectă exteriorul ca proiecţie – iertare dragă domnule Patrick Mc Grath!) este un concept ambiţios care aspiră în realitate să exceadă posibilităţile umane şi pe care îl reuşeşte cu cântec. O capodoperă, evident. Că un păianjen este imprevizibilul Dumnezeu (Cheshire Cat) iar omuleţul o particulă reflectată de cerebrala arahnidă (pisică) nu încape îndoială, aşa cum individualitatea mea păienjenoasă este o cameră cu vedere omniprezentă care mă fixează foarte mulţumită din colţul sau tavanul camerei mele. Comme dice E.M.Forster: Only connect!

– FIN –

1+. Polvo (1990-1998)(2008-present)

În cele din urmă, metamorfozat într-un gândac, maturat cu cereale de colegiu şi unt de arahide underground ’80s şi crescut în adolescenţă (în concept) cu idealismul ’90s şi (în realitate) cu eternul Smoke de Paul Auster (micul dejun al campionilor), antrenat şi calorizat contratimp cu gymnopédigree Richard Linklater şi Wes Anderson, şi ajuns in my early thirthies (fatigue-ridden) să diger pe îndelete nihilismul (post)postmodern şi efemerul contemporan precum crocodilii Gargantua şi Pantagruel, forfotindu-le la burtică asemenea cidrului de mere pe muzică polifonică (B)a(c)h(us)tiană, nu mai privesc demult cu mânie spre arts/movies/indie (nici nu mai am motive întemeiate). Las asta în seama tinerilor frumoşi şi consumatori de cultură şi a criticilor mai serioşi şi ceva mai în vârstă (I’ve always been in love with Paul Morrissey Blood for Dracula conservatism; btw, Hal Hartley=Éric Rohmer? Jim Jarmusch+William Blake=Nobody?). Căci eu mi-am făcut deja bagajele pentru o călătorie lungă şi îndepărtată. Unică, internă şi irepetabilă. În căutarea timpului pierdut. Eterna reîntoarcere. The life aquatic with XXI century. Spuneţi-mi Ishmael. Partea dinspre Ahab şi peştii banană. (Hail to Captain K’nuckles and Flapjack!). I challenge The New Digital Dark Age!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s